PIEDICI ÎN CALEA CREDINŢEI

Starea sufletească, pe care o numim credinţă nu vine decât după alte stări sufleteşti anterioare. Desigur, putem resimţi credinţa şi de la început - dar în mod obişnuit ajungem la ea, mai întâi după ce simţim un interes - apoi ne gândim şi judecăm, ascultăm probe, aşa suntem convinşi şi ajungem la credinţă. Deci, dacă dorim să credem, dar ni se pare că diverse piedici ne împiedecă să ajungem la credinţă, să lăsăm oare totul baltă? Sau să folosim mijloacele cele mai potrivite de care dispune un om cu judecată? Desigur că trebuie să răspundem conform unei minţi sănătoase.
Dacă ni se spune, de exemplu, că cutare prinţ arab ar fi un om bun, şi aceasta ne-ar interesa cu ceva, probabil nu ne va fi greu s-o credem. Însă dacă am avea un motiv oarecare să ne îndoim, dar totuşi am vrea să ştim adevărul, cum am proceda? Nu am utiliza toate posibilităţile de informare cu privire la persoana emirului, prin cetirea ziarelor sau alt mod, ca să aflăm adevărul? Ceva mai mult: dacă emirul s-ar afla întâmplător la noi în ţară şi ar dori să ne vadă, fiecare dintre noi am putea vorbi cu membrii curţii sale sau alţi supuşi de ai lui - prin aceste izvoare de informare am ajunge uşor să luăm o hotărâre în această privinţă.
Dovezile bine cântărite şi cunoştinţele dobândite, ne duc la credinţă. Este adevărat că credinţa în Cristos constituie darul lui Dumnezeu turnat în noi. Dar Dumnezeu în mod obişnuit este în acord cu raţiunea sănătoasă, tocmai de aceea ni se spune că: „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).
Deci, dacă vrem să credem în Cristos, atunci să ascultăm şi să citim ceea ce se spune despre El, să ne gândim la El, să ne adresăm Lui, şi atunci vom constata că în inima noastră răsare credinţa ca şi grâul care dă rod datorită umidităţii şi căldurii care acţionează asupra seminţei semănate.
Dacă vrem să ne încredem într-un anumit medic, am cere dovezi despre tratamentele aplicate de el şi rezultatele obţinute. Am dori să-i vedem diploma şi certificatele de specializare şi l-am asculta şi pe el cu plăcere - să aflăm ce ar avea de spus cu privire la anumite cazuri grele pe care le-a tratat cu succes.
Deci, să ascultăm cât mai mult despre Cristos. Mii de suflete vin la credinţă în Cristos, atunci când El le este înfăţişat în mod lămurit. Puţini oameni continuă să rămână necredincioşi la ascultarea unui predicator, al cărui mare şi inepuizabil subiect este Cristos cel Răstignit. Să căutăm să citim cât mai mult despre Cristos. Cărţile Scripturii sunt crinii printre care ne vom hrăni. Iar Biblia este fereastra prin care putem privi şi vedea pe Cristos. Să citim istoria suferinţelor sale, cu o atenţie plină de evlavie - şi nu va trece mult până când Domnul va aprinde credinţa în sufletele noastre. Crucea lui Cristos răsplăteşte nu numai credinţa, ci ea o şi naşte în noi.
Dar dacă nici ascultarea şi citirea Bibliei nu sunt suficiente, atunci să continuăm prin repetate meditaţii. Sau să căutăm a cunoaşte pricina pentru care nu putem să credem. Să cercetăm cum putem mai bine, rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute ca să ajungem la o hotărâre cinstită.
Să cugetăm cine era Cristos, să vedem dacă personalitatea Lui nu justifică încrederea noastră. Să-L vedem cum moare şi înviază, cum Se înalţă la cer şi trăieşte de-a pururea ca să se roage pentru cei nelegiuiţi - să vedem dacă toate acestea nu-l dau drept la încrederea noastră. Să-L chemăm - să cercetăm de ce nu ne aude şi nu ne ascultă.
Cineva a vrut să se convingă dacă un anumit servitor al lui Dumnezeu este atât de sfânt cum se vorbea despre el. De aceea s-a dus la casa acelui sfânt deghizat în cerşetor - a primit acolo găzduire peste noapte, astfel a putut să-I audă pe credincios cum îşi deşerta inima înaintea Domnului, rugându-se în puterea nopţii.
Au avut nevoie de dovezi înainte, şi acei care cred azi în Cristos. Acum însă, Îl cunosc atât de bine pe Domnul, L-au încercat în multe feluri, încât le-ar trebui un munte de dovezi contrarii ca să se mai îndoiască de El. Acum, acestor oameni le este mult mai natural să creadă în El, decât să-L pună la îndoială. Aceasta este una din biruinţele firii noi din cei credincioşi - dar de la început n-a fost aşa. La început credinţa le-a fost foarte slabă; însă continuând să creadă, le devine o obişnuinţă. Experienţa aduce confirmarea credinţei. Prin Domnul, credinciosul primeşte o viaţă nouă, care i-a fost cândva străină.
O pereche de oameni, soţ şi soţie, locuiau de mulţi ani într-un far, pe un colţ de stâncă, înconjuraţi de apa mării. Un vizitator a venit să vadă farul şi privind prin fereastră peste imensitatea mării, o întrebă pe femeie: Nu vă este frică în timpul nopţii, când bântuie furtuna şi valurile izbesc farul? Nu vă temeţi că farul şi toate câte se găsesc în lăuntrul lui, vor fi spălate într-o zi de apele furioase ale mării? În ce mă priveşte, sunt sigur că m-aş teme grozav să-mi încredinţez viaţa turnului subţire, plasat în mijlocul valurilor. Femeia îi răspunse că nu i-a venit niciodată în minte, un asemenea gând - că locuia atâţia ani în clădirea farului, se simte tot atât de bine şi liniştită pe stânca singuratică, la fel ca ori unde pe pământ. Iar când soţul ei a fost şi el întrebat, dacă nu este îngrijorat atunci când suflă uraganul, a răspuns şi el: Atunci am o singură grijă - să ţin lămpile farului mereu curate şi luminoase, tocmai pentru ca să nu naufragieze vreun vapor.
În ce priveşte grija de soliditatea farului sau propria sa siguranţă, paznicul le biruise de mult. La fel se întâmplă şi credinciosului maturizat. El poate spune smerit: Ştiu în cine mă încred şi sunt încredinţat că Domnul mă va păstra până într-o anumită zi. Pentru el adevărul este Evanghelia. Singura lui grijă este ca lumina credinţei să ardă mereu, pentru ca şi alţii să se folosească de pe urma ei, să le fie o binecuvântare.
Ei bine, se pune întrebarea: dacă predicatorul, cât şi mulţi alţii cărora necredinciosul le acordă încrederea lui, sunt plini de pace şi de odihnă pe care le-au găsit în Evanghelie, de ce să nu Ie primească şi cei lipsiţi de credinţă? Evanghelia fiind atât de adevărată, căci Dumnezeu este autorul ei, nu mai rămâne decât s-o credem. Mântuitorul fiind atât de puternic, căci El este Fiul lui Dumnezeu, să ne încredem în El! Sângele Său scurs pe cruce, este plin de puterea lui Dumnezeu. Să aşteptăm iertarea noastră prin acest sânge.
Inima Domnului fiind atât de plină de îndurare, activă şi binefăcătoare - să ne adresăm ei!
Astfel, ori ce om încă necredincios e adus ca şi calul la apă - dar nu poate fi forţat să bea. Lipsa de credinţă este foarte încăpăţânată - chiar atunci când i se pun omului sub ochi dovezi puternice, totuşi el refuză să le cerceteze cu atenţie. Este un mare adevăr care-l afirmă Cristos: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” (Marcu 16.16) Amin!

C.H.SPURGEON 

ŞOVĂIELNIC ÎN CREDINŢĂ

Cât de nefolositor apare efortul oamenilor care se străduiesc să găsească motive şi pretexte pentru a dovedi că de fapt credinţa nu ne-ar putea ajuta la mântuire. Avem garanţia Cuvântului lui Dumnezeu: „Oricine crede în Domnul Isus, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Totuşi, oamenii tot caută dovezi contrarii.

Când cineva ne-ar dărui, cu acte în regulă, o bucată de grădină, desigur că n-am începe să tot punem întrebări juridice asupra actului de proprietate. Ce ne-ar folosi să născocim motive, cum că nu am putea să păstrăm propria noastră casă sau grădină, de care şi aşa ne bucurăm în deplină proprietate? Dacă vrea Dumnezeu să ne mântuie prin meritul Fiului Său prea iubit, ne putem încrede, pentru că numai astfel suntem cu adevărat mântuiţi. Dacă îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, responsabilitatea pentru îndeplinirea făgăduinţei Sale nu mai este a noastră, ci a lui Dumnezeu, care ne-a făcut această făgăduinţă.
Dar unii se tem că ei nu sunt printre acei pentru care a fost dată făgăduinţa. Ei bine, ei se sperie degeaba. Absolut nimeni nu poate veni la Domnul Isus, dacă nu este atras de Tatăl ceresc. Cristos a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Cine-L are pe Cristos, îl posedă după dreptul divin, are un drept izvorât din harul lui Dumnezeu. Să înlăturăm orice teamă, dacă ne încredem în Mântuitorul. Să-L primim, căci avem toată libertatea s-o facem. Cine crede în Domnul Isus, acela este unul din aleşii lui Dumnezeu.

Să presupunem că ne-am afla înglodaţi în deznădejde. N-am mai avea nimic de pierdut, căci am pierdut deja totul. Să îndrăznim deci ca să credem în îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi. Careva poate să ofteze, cu îndoială: Dacă Cristos mă va respinge? Răspunsul este unul singur: Încearcă! Vei vedea că El nu te alungă! Nu vei fi primul suflet căruia El i-ar deschide uşile speranţei! El încă n-a alungat pe nici unul de la Sine!

Să ne amintim de povestea omului care rătăcise într-o seară la marginea unei prăpăstii. Ca să nu se prăbuşească, s-a agăţat de un copac în imediata lui apropiere. Pomul se clătina sub greutatea lui, şi omul era scăldat în sudori de moarte, în disperare. Până la urmă, nu s-a mai putut ţine cu mâinile de pom şi s-a prăbuşit - dar numai vreo jumătate de metru - se opri lin pe un pat de muşchi, unde rămase ghemuit, în siguranţă, până la ivirea dimineţii.

Uneori, în nesiguranţa lui, omul se aşteaptă la o pierzare sigură dacă-şi mărturiseşte păcatele, dacă abandonează toate speranţele personale, dacă se încredinţează mâinilor puternice ale lui Dumnezeu. De atâtea ori omul este şovăielnic şi grijuliu să părăsească nădejdea sa nesigură, de care s-a agăţat cu disperare. Ori, de fapt, nu-i rămâne decât să abandoneze sprijinul în care şi-a pus nădejdea - să se lase să cadă în mâinile lui Cristos. Atunci lin şi blând, braţul Atotputerniciei îl va prinde. Cristos în dragostea Lui, cu puterea sângelui Său scump, în neprihănirea Lui desăvârşită, ne va da odihnă şi pace. Aceasta este esenţialul credinţei: Să părăsim orice alt sprijin şi să ne lăsăm simplu în mâinile lui Cristos. Aici nu mai avem de ce ne teme. Numai neştiinţa ne pricinuieşte frica. Să lăsăm să moară EUL nostru, pentru ca Isus Cristos să poată trăi în noi!

Partea proastă este că oamenii, înainte de acest act unic al credinţei în Cristos, vor să încerce toate mijloacele lor personale, înainte ca să-şi părăsească Eul lor. Ei se tem să creadă, ca şi când credinţa ar fi un monstru. Cine oare i-a fermecat pe oameni, în mod aşa de nechibzuit? Ei se tem tocmai de începutul bucuriei lor. Preferă alte drumuri sucite, decât acela hotărât de Dumnezeu prin planul Său de mântuire.
Există multe suflete care îşi zic: Ni se spune să ne încredem în Domnul Isus, dar mai bine să folosim în mod regulat mijloacele harului: citirea Bibliei, rugăciunea, Cina Domnului. Dar porunca divină glăsuieşte: „Crezând, să aveţi viaţa În Numele lui Cristos” (Ioan 20:31) Să urmăm acest adevăr simplu şi mântuitor. Alţii îşi spun: să citesc cărţi bune, poate îmi vor ajuta! Putem să citim, dar acestea nu sunt Evanghelia. Evanghelia este: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16:31).

Să presupunem că un medic tratând pe un bolnav, îi spune: să faci în fiecare dimineaţă o baie, îţi va face foarte bine. Dar bolnavul, ia în fiecare dimineaţă câte o ceaşcă de ceai, şi-şi spune: Desigur că şi aceasta îmi va ajuta tot atât de bine ca baia. Ce spune medicul când află lucrul acesta: „Ai urmat prescripţiile mele?” „Nu, nu le-am urmat.” „Atunci nici să nu te aştepţi ca vizitele mele să ajute la ceva, pentru că nu ţii seama de indicaţiile mele.”

La fel spun şi oamenii în ce priveşte realitatea lui Isus Cristos, când îşi cercetează sufletele: Doamne, Tu-mi spui să mă încred în Tine; dar, mai bine vreau să fac altceva. De fapt omul vrea orice, numai ceea ce prescrie Cristos nu vrea să împlinească - adică să se încreadă Lui, cât se poate de simplu. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât mai bine. Să cercetăm Scriptura. Dar să nu uităm: dacă acestea înlocuiesc credinţa simplă în Isus Cristos, sufletul tot nu ne va fi mântuit.

Să ne gândim la bradul care îşi înfige rădăcinile între stânci, aproape fără pământ în jurul lor. Dar bradul îşi trimite câte o mică rădăcină în crăpăturile stâncilor. El parcă îmbrăţişează şi stânca goală, parcă ar avea nişte gheare de pasăre; aşa bradul se ţine tare, legat de pământ prin mii de fibre. Să facem şi noi la fel. Să cuprindem stânca mântuirii, cu micile rădăcini ale credinţei noastre încă slabe, ţinându-ne tare de Domnul. Să-L îmbrăţişăm pe Cristos, ţinându-L cu tărie! Să creştem în El. Să-L îmbrăţişăm cu rădăcinile naturii noastre, fibrele inimii noastre să-L cuprindă pe El. Astfel vom sta tot aşa de tare şi liber ca bradul, legat de Domnul, ca şi pinul de povârnişul muntelui.
Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin!

C.H.SPURGEON 

CÂT DE SIMPLĂ ESTE CREDINŢA!

Multor oameni credinţa li se pare ceva foarte dificil. Adevărul este că, tocmai pentru că este atât de uşoară credinţa, ea pare uneori atât de grea. Naaman menţionat în Vechiul Testament, şi-a închipuit că ar fi greu să se afunde în râul Iordan - dacă i s-ar fi cerut însă ceva mult mai dificil, mai important, ar fi făcut-o cu destul de uşor. Unii oameni susţin că mântuirea ar trebui să fie rezultatul unei lucrări pline de mister şi foarte grea sau ceva care antrenează mult sentimentul; însă gândurile lui Dumnezeu are căile Sale.

Pentru ca chiar şi cei mai slabi şi neştiutori să poată fi mântuiţi, Dumnezeu a făcut calea de mântuire la fel de lesnicioasă ca şi abecedarul. În privinţa mântuirii, nu există ceva care ar putea să creeze o încurcătură cuiva; însă cum omul se aşteaptă să aibă parte de o asemenea încurcătură, mulţi sunt surprinşi să constate că această cale este tocmai atât de uşoară. Lucrurile se prezintă în felul următor: noi nu prea suntem convinşi că Dumnezeu se ţine de cuvânt în ce spune; procedăm în aşa fel, ca şi când spusele Sale ar putea fi neadevărate.

Interesant să pomenim despre un învăţător de şcoală duminicală, care a făcut o încercare. El a încercat să lămurească ceea ce este credinţa. Pentru a o lămuri copiilor, a scos ceasornicul din buzunar şi s-a adresat unui băiat: Ştii ce, vreau să-ţi dau ceasul acesta, băiatule, îl vrei? Băiatul s-a gândit puţin cam care ar fi intenţia învăţătorului, nu s-a atins de ceas şi a tăcut.
Învăţătorul a întrebat pe alt băiat: Iată ceasul! Vrei să-l capeţi? Băiatul a răspuns cu modestie: Nu, vă mulţumesc. Învăţătorul s-a adresat atunci mai multor elevi, tot fără rezultat - până când, în cele din urmă, unul din cei mai mici în vârstă, care nu părea să se gândească atâta ca ceilalţi, în schimb foarte credul, spuse în modul cel mai firesc: „Vă mulţumesc!” - luă ceasul şi-l băgă în buzunar. Faptul i-a dezmeticit pe ceilalţi băieţi, la constatarea neaşteptată că micuţul lor coleg a primit ceasul pe care ei l-au refuzat. Unul din ei îl întrebă repede pe învăţător: Şi el poate păstra ceasul? - Bineînţeles! - răspunse învăţătorul. I l-am oferit şi el l-a luat. Eu nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea. Eu v-am oferit ceasul şi v-am spus că vreau să vi-l dau, dar nimeni n-a vrut să-l primească... Oh! exclamă băiatul - dacă aş fi ştiut că vorbiţi serios, l-aş fi luat. Băiatul socotise totul ca o simplă înscenare şi nimic mai mult. Ceilalţi băieţi s-au necăjit şi ei că ei au pierdut ceasul ce li se oferise. Toţi strigau: Domnule învăţător, n-am crezut că vorbiţi serios, ne-am gândit că glumiţi! Nici unul n-a luat darul, însă fiecare s-a gândit la el, dar fiecare cu raţionamentul lui - afară de băiatul care a crezut copilăreşte, ceea ce i s-a spus de către învăţător - şi tocmai el a primit ceasul. Ce bine ar fi să fim mereu ca băiatul naiv, să credem pe Domnul, şi să luăm ce El ne oferă, mulţumindu-ne cu asigurarea că El nu se joacă niciodată cu noi, şi că nu-i nedrept să primim ceea ce ne oferă Evanghelia. Am fi cei mai fericiţi oameni dacă am vrea să credem şi să nu mai punem atâtea întrebări. Însă noi avem tendinţa să ne îndoim cu orice preţ, totdeauna. Când Dumnezeu prezintă unui păcătos pe Fiul Său prea iubit, omul ar trebui să-L primească fără şovăire. Când îl primim pe Domnul Isus, El devine proprietatea noastră şi nimeni nu mai este în stare să ni-L ia. Să întindem deci mâna, şi să-L luăm fără întârziere! Când sufletele în căutare acceptă Biblia, şi când ei văd că Domnul Isus le este dat în realitate, tuturor acelora care cred în El, atunci se poate ca să dispară orice greutate cu privire la înţelegerea acestei mântuiri, la fel ca roua dimineţii la răsăritul soarelui.

Doi oameni s-au prezentat odată la un pastor, pe care tocmai îl auziseră predicând Evanghelia, ceea ce le făcuse o adâncă impresie. Ei şi-au exprimat regretul că tocmai se pregăteau să facă o călătorie depărtată, de aceea le prinsese bine cele auzite. Mulţumirea lor sinceră şi călduroasă l-au bucurat pe pastor, dar el a vrut să ştie mai multe, dacă în inima celor doi se făcuse o lucrare mai temeinică, de aceea i-a întrebat: Aţi crezut cu adevărat în Domnul Isus Cristos? Sunteţi mântuiţi? Unul din ei răspunse: Am încercat să cred! Cele auzite de la dvs. le-am mai auzit de multe ori, dar eu, vă spun drept, am mania contrazicerii, nu pot niciodată să fiu de acord cu ce spune altul.
Nu - spuse pastorul - asta nu merge. I-aţi spus oare cândva tatălui dvs. că vă e greu să-l credeţi? După ce pastorul a insistat puţin asupra acestei chestiuni, vizitatorii au obiectat că asemenea discuţie înseamnă o luare în batjocură a tatălui lor. Pastorul le-a expus Evanghelia cum a putut mai bine şi i-a rugat să creadă în Isus, să-I creadă cuvintele Sale, care merită mai mare încredere decât propriul lor tată, oricât de bun ar fi el.
Unul din cei doi vizitatori a insistat: Nu pot crede cu adevărat că sunt mântuit. Pastorul i-a răspuns: Dumnezeu mărturiseşte despre Fiul Său, că oricine crede în El este mântui. Vreţi să-L faceţi pe Dumnezeu mincinos sau să vă încredeţi în Cuvântul Său? În timp ce vorbeau, celălalt se ridică brusc şi cu totul surprinzător, exclamă: O, acum văd totul limpede: sunt mântuit! O, mulţumiţi-I Domnului Isus pentru mine - El mi-a arătat calea şi m-a mântuit! Acum văd totul foarte limpede. Am îngenuncheat cu toţii, lăudându-L pe Domnul din adâncul inimii, pentru sufletul care a fost luminat. Celălalt vizitator însă n-a putut pătrunde Evanghelia cum a făcut-o primul - se vedea că era parcă şi el pe punctul de a o primi, dar tot nehotărât. Nu pare curios că în timp ce ambii vizitatori au ascultat aceleaşi cuvinte, unul a venit la lumina curată şi limpede a mântuirii, iar celălalt a rămas mai departe în întuneric?
Schimbarea, transformarea care se petrece în inima omului, atunci când raţiunea lui pătrunde Evanghelia, se oglindeşte deseori în expresia feţei şi străluceşte pe ea ca lumina cerului. Ah, totul este atât de limpede, cum se face că n-am văzut mai înainte? Acum înţeleg totul din Biblie, cu toate că înainte nu am priceput nimic. Totul s-a petrecut parcă instantaneu, şi acuma văd ceea ce mai înainte nu am putut niciodată înţelege. Adevărul este mereu şi totdeauna limpede, dar omul se tot uită după semne şi minuni - tocmai de aceea nu vede ceea ce se află atât de aproape de el. Uneori oamenii îmbătrâniţi binişor, îşi caută ochelarii care sunt ridicaţi pe fruntea lor; de obicei se observă că nu vedem tocmai ceea ce este mai aproape de noi. Conform proverbului: din pricina copacilor nu vedem pădurea!
Credinţa în cele spirituale este ca mâncarea şi băutura în cele trupeşti. Prin credinţă noi primim binecuvântările harului în propria noastră natură spirituală, însuşinduni-le pe deplin. Oare oamenii care vor să creadă, dar li se pare că nu o pot face, nu-şi dau seama că pentru a mânca nu este nevoie de o forţă deosebită, dar în schimb că mâncarea dă multă putere? Credinţa este un lucru atât de simplu, încât de fiecare dată când este explicată, trebuie să avem grijă ca să nu întunecăm simplitatea ei.

Un caz interesant: renumitul predicator englez Tom Scott şi-a publicat observaţiile sale referitor la „Întâmplările Pelerinului”. Apoi a întrebat pe una din membrele bisericii sale dacă ea a înţeles cele scrise de el asupra cărţii lui John Bunyan. „O, da - spuse femeia - pe Bunyan îl înţeleg foarte bine, şi sper că într-o bună zi, prin harul lui Dumnezeu, să pot înţelege şi lămuririle dvs. referitoare la această călătorie a Pelerinului.
Nu ar fi dureros pentru cel care lămureşte cuiva ce este credinţa, să-l rătăcească tocmai prin nişte lămuriri confuze? Omul trebuie de fapt, doar să facă o simplă rugăminte, ca să primească viaţa veşnică în dar, prin Cuvântul Aceluia care nu poate să mintă niciodată. Încrezându-ne în Cristos, vom pune mâna pe mântuire şi pe viaţa veşnică. Nu este deloc necesară vreo filozofie, să ne frământăm creierul cu tot felul de gânduri - doar să ne încredem în Domnul Isus Cristos, cum ne-am încrede în tată! nostru. Cum ne-am încredinţa banii la bancă, sau sănătatea unui medic!
Pentru unii dintre noi, adevărurile care odată erau greu de înţeles, sunt acum aspecte de care ne vine foarte greu să ne mai îndoim. Dacă vreunul din străbunicii noştri s-ar scula din mormânt şi ar vedea felul nostru actual de viaţă, cu greu ar crede toate câte i-ar sta acum la îndemână. El ar spune dimineaţa la sculare: Unde este amnarul şi cremenea? Vreau să aprind focul! Şi noi i-am da o cutiuţă cu câteva beţişoare de lemn, spunându-i să frece unul din ele, pe marginea cutiei. Omului i-ar trebui multă încredere în spusele noastre, înainte de a crede că focul poate fi produs pe această cale. La fel ar fi cu o fotografie, sau cu trenul, fără cai. L-am uimi pe bătrân - ar avea nevoie mereu de multă încredere în tot ce-i spunem. Şi noi totuşi le credem pe toate cu multă uşurinţă, pentru că experienţa ne-a deprins cu ele.
Au nevoie întâi de toate de credinţă, toţi oamenii străini de cele spirituale - pentru că ei încă sunt cufundaţi în întunerec. Dar ce simplu este pentru noi, care avem o viaţă nouă, ca să avem legătură cu realităţile spirituale! Pentru că noi avem un Tată cu care stăm de vorbă şi El ne ascultă! Noi avem un Mântuitor, care pricepe foarte bine inima noastră şi ne ajută în luptele noastre împotriva păcatului. Totul este foarte lămurit pentru acela care înţelege! Facă Domnul, ca să priceapă cât mai mulţi oameni cât mai lămurit lucrarea divină de mântuire! Amin.

CHSPURGEON 

CREDINŢA ÎN PERSOANA LUI CRISTOS

Oamenii au în general o nefericită înclinaţie aşa de tristă de a-L elimina pe Cristos din Evanghelie. Ca şi cum ai vrea să elimini făina din pâine. Ei iau cunoştinţă de planul mântuirii, îl aprobă ca fiind potrivit Scripturilor şi nimerit stării lor de păcat. Dar ei uită că un simplu plan nu foloseşte la nimic dacă nu este adus la îndeplinire - că pentru. mântuirea este esenţială, absolut necesară propria lor credinţă personală în Cristos. Şoseaua care duce la o localitate oarecare, nu ne va duce acolo dacă nu vom merge într-un anumit fel pe ea. Toate învăţăturile sănătoase care au fost acceptate cândva, nu-i vor mântui pe nici un om dacă el însuşi nu-şi pune nădejdea şi întreaga sa încredere în Domnul.

Un misionar creştin a întrebat odată pe locuitorii păgâni ai unei insule depărtate, cum poate fi mântuit un om. Un bătrân îi răspunse: Ne mântuim când ne pocăim, când renunţăm la păcatele noastre şi ne întoarcem la Dumnezeu. Într-adevăr, spuse o femeie de vârstă mijlocie - dar trebuie şi o inimă sinceră. Desigur - adăugă un al treilea, şi cu rugăciune. Un al patrulea adăugă: Trebuie să fie o rugăciune pornită din adâncul inimii. Dar interveni un altul: Poruncile legii trebuiesc împlinite cu toată sârguinţa!
Astfel, după ce fiecare a contribuit cu ceva, toţi simţind că au alcătuit laolaltă o frumoasă mărturisire de credinţă, l-au privit pe predicator misionar, aşteptând aprobarea lui. Ei însă n-au trezit în el decât o adâncă compătimire. Omul lui Dumnezeu a trebuit s-o ia de la început, ca să le predice pe Cristos ca Mântuitor personal al lor.
Firea omenească are de obicei mereu idei noi, care lucrează asupra eului omului, să poată deveni o personalitate. Însă calea Domnului este tocmai inversă, Cristos o sintetizează astfel: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16:16). A crede şi a te boteza nu sunt merite, cu care să te poţi lăuda. Ele sunt atât de simple, încât orice laudă şi îngâmfare personală nu-şi au locul, iar Harul Liber poartă singur biruinţa şi laurii. Această cale a mântuirii este anume aleasă de Dumnezeu, ca să vedem lămurit că numai Harul ne este de ajuns pentru a ne mântui.
Tocmai uşurinţa de a obţine un lucru, îl lipseşte pe om de acest lucru, pe care îl neglijează. Dacă vrem să realizăm ceva important, să nu fim atât de nechibzuiţi ca să neglijăm tocmai ceea ce este uşor. A crede în Domnul Isus înseamnă a te rezema pe El; cu alte cuvinte a renunţa la propria noastră încredere de sine, şi a ne încrede, sau a ne abandona lui Isus Cristos. A ne boteza înseamnă a ne supune poruncii sub care S-a supus şi Domnul Isus la Iordan, căreia i s-au supus cei pocăiţi de la sărbătoarea Rusaliilor, de care a ascultat întocmai temnicerul din Filipi, chiar în noaptea pocăinţei sale. Botezul este mărturia exterioară care merge mână în mână cu credinţa noastră lăuntrică. Semnul exterior nu mântuie; dar el înfăţişează moartea noastră şi învierea noastră împreună cu Domnul Isus Cristos, atât de viu înaintea ochilor - botezul şi Cina Domnului nu trebuiesc neglijate nici de cum. Principalul de care depinde totul este de a crede în Cristos şi de a mărturisi această credinţă.
A te gândi numai şi a lua o deciziune fără să o aplici, nu duc la ţintă; trebuie să se concretizeze în fapte reale. Căci numai în măsura în care vom crede cu adevărat, vom şi trăi cu adevărat pentru Dumnezeu.

Un credincios care dorea mult să ajute la pocăinţa unui amic ai său, fu prevenit de altul, care îi preciză: Te poţi duce să vorbeşti cu el, dar nu-l vei urni din loc, căci ei pretinde să cunoască foarte bine tot planul de mântuire.
Aşa s-a şi întâmplat - credinciosul primi următorul răspuns: Îţi sunt foarte îndatorat - dar nu cred că-mi vei putea spune mai mult decât ştiu şi eu, căci cunosc foarte bine planul de mântuire prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos, pe care de altfel îl şi admir. Acest biet om se încredea în planul mântuirii, dar nu credea în persoana lui Cristos. Acest plan de mântuire este foarte preţios, dar el nu ne poate ajuta la nimic, dacă nu credem în persoana Domnului Cristos. Oare întrucât serveşte planul unei case foarte comode, dacă nu ajungi să intri în ea? Omul care stă afară în ploaie nu câştigă nimic din faptul că planurile acestei case sunt înaintea lui. La ce bun un model de îmbrăcăminte, când n-avem pe noi nici o zdreanţă cu care să ne acoperim corpul?

Un arab foarte bolnav s-a dus într-o zi la medic. Acesta i-a dat reţeta unui medicament - dar după o săptămână omul era tot aşa de bolnav. Ai luat reţeta? - îl întrebă medicul - Da, am mâncat bucăţica de hârtie. Arabul şi-a închipuit că va fi vindecat mâncând reţeta scrisă de medic - hârtie ce poate fi asemănată cu un plan al medicamentului respectiv.
La fel este şi cu mântuirea. Nu planul ei ne poate mântui, ci executarea acestui plan de către Cristos prin moartea Sa, şi ca noi să-l primim: acesta este calea mântuirii! În legea iudaică, cel ce jertfea aducea un taur pe care-l atingea înainte cu mâna: însemna că nu era doar o închipuire, o intenţie. În jertfa pe care o aducea, iudeul găsea ceva esenţial, pe care-l putea atinge cu mâna. Tot aşa şi noi - să ne lăsăm încrezători în lucrarea reală şi adevărată a lui Cristos, mai esenţială decât orice, altceva decât orice lege. Deci dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie să mergem mai departe cu acceptarea unor planuri şi învăţături, ajungând la o încredere perfectă în persoana dumnezeiască şi în lucrarea desăvârşită a lui Cristos.

Domnul Isus invită pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El, vrând să le dea odihnă. Dar nu o făgăduieşte acelora care doar visează despre El. Ei trebuie să vină la El, şi nu numai la biserică, la botez, la o bună mărturisire de credinţă, dar în afară de persoana Lui dumnezeiască.
Când şarpele de aramă a fost ridicat în pustie, evreii muşcaţi de şerpii veninoşi nu se uitau la Moise, nici la Cortul întâlnirii, nici la Stâlpul de nor, ci numai la şarpele de aramă. Obiectul în sine nu era suficient, dacă nu era privit de ochii lor.
Noi trebuie să-L primim pe Domnul Isus, căci, cum spune în Evanghelia după Ioan (1:12) „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Trebuie să deschidem larg uşa şi să-L primim pe Isus Cristos în noi, „nădejdea slavei” - cum spune apostolul Pavel (Coloseni 1:27). Cristos nu trebuie să fie pentru noi nici mit, vis, sau o închipuire, ci trebuie să ne fie ca un om şi un Dumnezeu real; iar primirea Lui de către noi nu trebuie să fie nici silită, nici închipuită, sau făţarnică, ci o potrivire intimă şi plină de bucurie cu El, o acceptare a sufletului nostru, să ne fie totul în toate, în mântuirea noastră. Nu face oare să venim la El şi să ne punem în El singura noastră încredere? Porumbelul este vânat de uliu şi nu mai scapă în faţa duşmanului său nemilos. Dar porumbelul a învăţat că singura scăpare pentru el este să se vâre în crăpăturile stâncilor, şi într-acolo zboară el cât poate de iute. Porumbelul este complet ocrotit în locul său de refugiu, nu se mai teme de nici o pasăre răpitoare. Dar stâncile n-ar fi de nici un folos porumbelului dacă el n-ar zbura într-acolo.
Porumbelul a dispărut privirilor noastre, nu vedem decât stâncile. Tot aşa şi sufletul vinovat se refugiază în coasta deschisă a Domnului Isus, astfel dispare din privirea răzbunătoare a Dreptăţii divine. Dar trebuie să existe acest zbor personal la Isus. Si tocmai actul acesta este amânat de la o zi la alta, de atâţia oameni - până ce, cum arată Scriptura: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:24)”. Este tocmai ceea ce Domnul a spus evreilor necredincioşi şi continuă să ne-o spună şi nouă astăzi.

În timpurile mai vechi, când bisericile erau privite la sanctuare, ucigaşii puteau să se refugieze acolo ca să scape de moarte, la rândul lor. Iată-l pe un ucigaş alergând nebun spre biserică - în urma lui oamenii înarmaţi cu tot felul de obiecte, vor să-l prindă şi să-l omoare. Îl urmăresc până în uşa bisericii. Urmăritul năvăleşte pe trepte, şi tocmai când urmăritorii erau gata să-l omoare în pragul bisericii, apare episcopul, cu crucea ridicată şi strigând: Înapoi! Nu pătaţi pragul Casei Domnului cu sânge! Urmăritorii îndârjiţi, respectă lăcaşul Domnului şi se retrag, în timp ce urmăritul se ascunde în spatele episcopului.
La fel este şi cu Cristos. Păcătosul vinovat aleargă de-a dreptul la El - şi cu toate că ispăşirea îi urmăreşte, Domnul îşi ridică mâinile străpunse de cuie şi strigă dreptăţii divine: Înapoi! Eu îl ocrotesc pe acest păcătos! Eu îl ascund în cortul Meu! (Psalmul 27:5) Nu îl las să piară, căci el îşi pune toată încrederea în Mine.
Careva dintre noi poate răspunde: sunt prea rău, prea stricat! Ei bine, cu cât suntem mai stricaţi, cu atât mai mult Îl onorăm pe Domnul, când credem că El ne poate ocroti şi pe noi. Dacă suferim de o boală uşoară, fără însemnătate şi spunem medicului: Am toată încrederea în arta dvs. de vindecare - nu este o laudă prea mare pentru el. Oricine poate să vindece o indispoziţie trecătoare, sau dacă te-ai tăiat uşor la un deget. Dar dacă zaci greu bolnav de o boală gravă, chinuitoare, şi spui: Nu vreau alt medic - numai dvs. vreau să mă îngrijiţi, am toată încrederea în dvs. - atunci îi faci medicului într-adevăr o mare onoare, pentru că îţi încredinţezi viaţa în mâinile lui.
Să facem la fel cu Domnul Isus. Să ne predăm sufletul în grija Lui! S-o facem cugetat - fără nici o undă de îndoială. Să nu avem despre Domnul Isus, nici un alt simţământ decât credinţa pură. Şi astfel, nu ne vom vedea niciodată înşelaţi în încrederea noastră. Cum ne-o confirmă Scriptura: „Cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine (1 Petru 2:8)”. Amin!

CHSPURGEON