PIEDICI ÎN CALEA CREDINŢEI

Starea sufletească, pe care o numim credinţă nu vine decât după alte stări sufleteşti anterioare. Desigur, putem resimţi credinţa şi de la început - dar în mod obişnuit ajungem la ea, mai întâi după ce simţim un interes - apoi ne gândim şi judecăm, ascultăm probe, aşa suntem convinşi şi ajungem la credinţă. Deci, dacă dorim să credem, dar ni se pare că diverse piedici ne împiedecă să ajungem la credinţă, să lăsăm oare totul baltă? Sau să folosim mijloacele cele mai potrivite de care dispune un om cu judecată? Desigur că trebuie să răspundem conform unei minţi sănătoase.
Dacă ni se spune, de exemplu, că cutare prinţ arab ar fi un om bun, şi aceasta ne-ar interesa cu ceva, probabil nu ne va fi greu s-o credem. Însă dacă am avea un motiv oarecare să ne îndoim, dar totuşi am vrea să ştim adevărul, cum am proceda? Nu am utiliza toate posibilităţile de informare cu privire la persoana emirului, prin cetirea ziarelor sau alt mod, ca să aflăm adevărul? Ceva mai mult: dacă emirul s-ar afla întâmplător la noi în ţară şi ar dori să ne vadă, fiecare dintre noi am putea vorbi cu membrii curţii sale sau alţi supuşi de ai lui - prin aceste izvoare de informare am ajunge uşor să luăm o hotărâre în această privinţă.
Dovezile bine cântărite şi cunoştinţele dobândite, ne duc la credinţă. Este adevărat că credinţa în Cristos constituie darul lui Dumnezeu turnat în noi. Dar Dumnezeu în mod obişnuit este în acord cu raţiunea sănătoasă, tocmai de aceea ni se spune că: „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).
Deci, dacă vrem să credem în Cristos, atunci să ascultăm şi să citim ceea ce se spune despre El, să ne gândim la El, să ne adresăm Lui, şi atunci vom constata că în inima noastră răsare credinţa ca şi grâul care dă rod datorită umidităţii şi căldurii care acţionează asupra seminţei semănate.
Dacă vrem să ne încredem într-un anumit medic, am cere dovezi despre tratamentele aplicate de el şi rezultatele obţinute. Am dori să-i vedem diploma şi certificatele de specializare şi l-am asculta şi pe el cu plăcere - să aflăm ce ar avea de spus cu privire la anumite cazuri grele pe care le-a tratat cu succes.
Deci, să ascultăm cât mai mult despre Cristos. Mii de suflete vin la credinţă în Cristos, atunci când El le este înfăţişat în mod lămurit. Puţini oameni continuă să rămână necredincioşi la ascultarea unui predicator, al cărui mare şi inepuizabil subiect este Cristos cel Răstignit. Să căutăm să citim cât mai mult despre Cristos. Cărţile Scripturii sunt crinii printre care ne vom hrăni. Iar Biblia este fereastra prin care putem privi şi vedea pe Cristos. Să citim istoria suferinţelor sale, cu o atenţie plină de evlavie - şi nu va trece mult până când Domnul va aprinde credinţa în sufletele noastre. Crucea lui Cristos răsplăteşte nu numai credinţa, ci ea o şi naşte în noi.
Dar dacă nici ascultarea şi citirea Bibliei nu sunt suficiente, atunci să continuăm prin repetate meditaţii. Sau să căutăm a cunoaşte pricina pentru care nu putem să credem. Să cercetăm cum putem mai bine, rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute ca să ajungem la o hotărâre cinstită.
Să cugetăm cine era Cristos, să vedem dacă personalitatea Lui nu justifică încrederea noastră. Să-L vedem cum moare şi înviază, cum Se înalţă la cer şi trăieşte de-a pururea ca să se roage pentru cei nelegiuiţi - să vedem dacă toate acestea nu-l dau drept la încrederea noastră. Să-L chemăm - să cercetăm de ce nu ne aude şi nu ne ascultă.
Cineva a vrut să se convingă dacă un anumit servitor al lui Dumnezeu este atât de sfânt cum se vorbea despre el. De aceea s-a dus la casa acelui sfânt deghizat în cerşetor - a primit acolo găzduire peste noapte, astfel a putut să-I audă pe credincios cum îşi deşerta inima înaintea Domnului, rugându-se în puterea nopţii.
Au avut nevoie de dovezi înainte, şi acei care cred azi în Cristos. Acum însă, Îl cunosc atât de bine pe Domnul, L-au încercat în multe feluri, încât le-ar trebui un munte de dovezi contrarii ca să se mai îndoiască de El. Acum, acestor oameni le este mult mai natural să creadă în El, decât să-L pună la îndoială. Aceasta este una din biruinţele firii noi din cei credincioşi - dar de la început n-a fost aşa. La început credinţa le-a fost foarte slabă; însă continuând să creadă, le devine o obişnuinţă. Experienţa aduce confirmarea credinţei. Prin Domnul, credinciosul primeşte o viaţă nouă, care i-a fost cândva străină.
O pereche de oameni, soţ şi soţie, locuiau de mulţi ani într-un far, pe un colţ de stâncă, înconjuraţi de apa mării. Un vizitator a venit să vadă farul şi privind prin fereastră peste imensitatea mării, o întrebă pe femeie: Nu vă este frică în timpul nopţii, când bântuie furtuna şi valurile izbesc farul? Nu vă temeţi că farul şi toate câte se găsesc în lăuntrul lui, vor fi spălate într-o zi de apele furioase ale mării? În ce mă priveşte, sunt sigur că m-aş teme grozav să-mi încredinţez viaţa turnului subţire, plasat în mijlocul valurilor. Femeia îi răspunse că nu i-a venit niciodată în minte, un asemenea gând - că locuia atâţia ani în clădirea farului, se simte tot atât de bine şi liniştită pe stânca singuratică, la fel ca ori unde pe pământ. Iar când soţul ei a fost şi el întrebat, dacă nu este îngrijorat atunci când suflă uraganul, a răspuns şi el: Atunci am o singură grijă - să ţin lămpile farului mereu curate şi luminoase, tocmai pentru ca să nu naufragieze vreun vapor.
În ce priveşte grija de soliditatea farului sau propria sa siguranţă, paznicul le biruise de mult. La fel se întâmplă şi credinciosului maturizat. El poate spune smerit: Ştiu în cine mă încred şi sunt încredinţat că Domnul mă va păstra până într-o anumită zi. Pentru el adevărul este Evanghelia. Singura lui grijă este ca lumina credinţei să ardă mereu, pentru ca şi alţii să se folosească de pe urma ei, să le fie o binecuvântare.
Ei bine, se pune întrebarea: dacă predicatorul, cât şi mulţi alţii cărora necredinciosul le acordă încrederea lui, sunt plini de pace şi de odihnă pe care le-au găsit în Evanghelie, de ce să nu Ie primească şi cei lipsiţi de credinţă? Evanghelia fiind atât de adevărată, căci Dumnezeu este autorul ei, nu mai rămâne decât s-o credem. Mântuitorul fiind atât de puternic, căci El este Fiul lui Dumnezeu, să ne încredem în El! Sângele Său scurs pe cruce, este plin de puterea lui Dumnezeu. Să aşteptăm iertarea noastră prin acest sânge.
Inima Domnului fiind atât de plină de îndurare, activă şi binefăcătoare - să ne adresăm ei!
Astfel, ori ce om încă necredincios e adus ca şi calul la apă - dar nu poate fi forţat să bea. Lipsa de credinţă este foarte încăpăţânată - chiar atunci când i se pun omului sub ochi dovezi puternice, totuşi el refuză să le cerceteze cu atenţie. Este un mare adevăr care-l afirmă Cristos: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” (Marcu 16.16) Amin!

C.H.SPURGEON