CREDINŢA ÎN PERSOANA LUI CRISTOS

Oamenii au în general o nefericită înclinaţie aşa de tristă de a-L elimina pe Cristos din Evanghelie. Ca şi cum ai vrea să elimini făina din pâine. Ei iau cunoştinţă de planul mântuirii, îl aprobă ca fiind potrivit Scripturilor şi nimerit stării lor de păcat. Dar ei uită că un simplu plan nu foloseşte la nimic dacă nu este adus la îndeplinire - că pentru. mântuirea este esenţială, absolut necesară propria lor credinţă personală în Cristos. Şoseaua care duce la o localitate oarecare, nu ne va duce acolo dacă nu vom merge într-un anumit fel pe ea. Toate învăţăturile sănătoase care au fost acceptate cândva, nu-i vor mântui pe nici un om dacă el însuşi nu-şi pune nădejdea şi întreaga sa încredere în Domnul.

Un misionar creştin a întrebat odată pe locuitorii păgâni ai unei insule depărtate, cum poate fi mântuit un om. Un bătrân îi răspunse: Ne mântuim când ne pocăim, când renunţăm la păcatele noastre şi ne întoarcem la Dumnezeu. Într-adevăr, spuse o femeie de vârstă mijlocie - dar trebuie şi o inimă sinceră. Desigur - adăugă un al treilea, şi cu rugăciune. Un al patrulea adăugă: Trebuie să fie o rugăciune pornită din adâncul inimii. Dar interveni un altul: Poruncile legii trebuiesc împlinite cu toată sârguinţa!
Astfel, după ce fiecare a contribuit cu ceva, toţi simţind că au alcătuit laolaltă o frumoasă mărturisire de credinţă, l-au privit pe predicator misionar, aşteptând aprobarea lui. Ei însă n-au trezit în el decât o adâncă compătimire. Omul lui Dumnezeu a trebuit s-o ia de la început, ca să le predice pe Cristos ca Mântuitor personal al lor.
Firea omenească are de obicei mereu idei noi, care lucrează asupra eului omului, să poată deveni o personalitate. Însă calea Domnului este tocmai inversă, Cristos o sintetizează astfel: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16:16). A crede şi a te boteza nu sunt merite, cu care să te poţi lăuda. Ele sunt atât de simple, încât orice laudă şi îngâmfare personală nu-şi au locul, iar Harul Liber poartă singur biruinţa şi laurii. Această cale a mântuirii este anume aleasă de Dumnezeu, ca să vedem lămurit că numai Harul ne este de ajuns pentru a ne mântui.
Tocmai uşurinţa de a obţine un lucru, îl lipseşte pe om de acest lucru, pe care îl neglijează. Dacă vrem să realizăm ceva important, să nu fim atât de nechibzuiţi ca să neglijăm tocmai ceea ce este uşor. A crede în Domnul Isus înseamnă a te rezema pe El; cu alte cuvinte a renunţa la propria noastră încredere de sine, şi a ne încrede, sau a ne abandona lui Isus Cristos. A ne boteza înseamnă a ne supune poruncii sub care S-a supus şi Domnul Isus la Iordan, căreia i s-au supus cei pocăiţi de la sărbătoarea Rusaliilor, de care a ascultat întocmai temnicerul din Filipi, chiar în noaptea pocăinţei sale. Botezul este mărturia exterioară care merge mână în mână cu credinţa noastră lăuntrică. Semnul exterior nu mântuie; dar el înfăţişează moartea noastră şi învierea noastră împreună cu Domnul Isus Cristos, atât de viu înaintea ochilor - botezul şi Cina Domnului nu trebuiesc neglijate nici de cum. Principalul de care depinde totul este de a crede în Cristos şi de a mărturisi această credinţă.
A te gândi numai şi a lua o deciziune fără să o aplici, nu duc la ţintă; trebuie să se concretizeze în fapte reale. Căci numai în măsura în care vom crede cu adevărat, vom şi trăi cu adevărat pentru Dumnezeu.

Un credincios care dorea mult să ajute la pocăinţa unui amic ai său, fu prevenit de altul, care îi preciză: Te poţi duce să vorbeşti cu el, dar nu-l vei urni din loc, căci ei pretinde să cunoască foarte bine tot planul de mântuire.
Aşa s-a şi întâmplat - credinciosul primi următorul răspuns: Îţi sunt foarte îndatorat - dar nu cred că-mi vei putea spune mai mult decât ştiu şi eu, căci cunosc foarte bine planul de mântuire prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos, pe care de altfel îl şi admir. Acest biet om se încredea în planul mântuirii, dar nu credea în persoana lui Cristos. Acest plan de mântuire este foarte preţios, dar el nu ne poate ajuta la nimic, dacă nu credem în persoana Domnului Cristos. Oare întrucât serveşte planul unei case foarte comode, dacă nu ajungi să intri în ea? Omul care stă afară în ploaie nu câştigă nimic din faptul că planurile acestei case sunt înaintea lui. La ce bun un model de îmbrăcăminte, când n-avem pe noi nici o zdreanţă cu care să ne acoperim corpul?

Un arab foarte bolnav s-a dus într-o zi la medic. Acesta i-a dat reţeta unui medicament - dar după o săptămână omul era tot aşa de bolnav. Ai luat reţeta? - îl întrebă medicul - Da, am mâncat bucăţica de hârtie. Arabul şi-a închipuit că va fi vindecat mâncând reţeta scrisă de medic - hârtie ce poate fi asemănată cu un plan al medicamentului respectiv.
La fel este şi cu mântuirea. Nu planul ei ne poate mântui, ci executarea acestui plan de către Cristos prin moartea Sa, şi ca noi să-l primim: acesta este calea mântuirii! În legea iudaică, cel ce jertfea aducea un taur pe care-l atingea înainte cu mâna: însemna că nu era doar o închipuire, o intenţie. În jertfa pe care o aducea, iudeul găsea ceva esenţial, pe care-l putea atinge cu mâna. Tot aşa şi noi - să ne lăsăm încrezători în lucrarea reală şi adevărată a lui Cristos, mai esenţială decât orice, altceva decât orice lege. Deci dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie să mergem mai departe cu acceptarea unor planuri şi învăţături, ajungând la o încredere perfectă în persoana dumnezeiască şi în lucrarea desăvârşită a lui Cristos.

Domnul Isus invită pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El, vrând să le dea odihnă. Dar nu o făgăduieşte acelora care doar visează despre El. Ei trebuie să vină la El, şi nu numai la biserică, la botez, la o bună mărturisire de credinţă, dar în afară de persoana Lui dumnezeiască.
Când şarpele de aramă a fost ridicat în pustie, evreii muşcaţi de şerpii veninoşi nu se uitau la Moise, nici la Cortul întâlnirii, nici la Stâlpul de nor, ci numai la şarpele de aramă. Obiectul în sine nu era suficient, dacă nu era privit de ochii lor.
Noi trebuie să-L primim pe Domnul Isus, căci, cum spune în Evanghelia după Ioan (1:12) „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Trebuie să deschidem larg uşa şi să-L primim pe Isus Cristos în noi, „nădejdea slavei” - cum spune apostolul Pavel (Coloseni 1:27). Cristos nu trebuie să fie pentru noi nici mit, vis, sau o închipuire, ci trebuie să ne fie ca un om şi un Dumnezeu real; iar primirea Lui de către noi nu trebuie să fie nici silită, nici închipuită, sau făţarnică, ci o potrivire intimă şi plină de bucurie cu El, o acceptare a sufletului nostru, să ne fie totul în toate, în mântuirea noastră. Nu face oare să venim la El şi să ne punem în El singura noastră încredere? Porumbelul este vânat de uliu şi nu mai scapă în faţa duşmanului său nemilos. Dar porumbelul a învăţat că singura scăpare pentru el este să se vâre în crăpăturile stâncilor, şi într-acolo zboară el cât poate de iute. Porumbelul este complet ocrotit în locul său de refugiu, nu se mai teme de nici o pasăre răpitoare. Dar stâncile n-ar fi de nici un folos porumbelului dacă el n-ar zbura într-acolo.
Porumbelul a dispărut privirilor noastre, nu vedem decât stâncile. Tot aşa şi sufletul vinovat se refugiază în coasta deschisă a Domnului Isus, astfel dispare din privirea răzbunătoare a Dreptăţii divine. Dar trebuie să existe acest zbor personal la Isus. Si tocmai actul acesta este amânat de la o zi la alta, de atâţia oameni - până ce, cum arată Scriptura: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:24)”. Este tocmai ceea ce Domnul a spus evreilor necredincioşi şi continuă să ne-o spună şi nouă astăzi.

În timpurile mai vechi, când bisericile erau privite la sanctuare, ucigaşii puteau să se refugieze acolo ca să scape de moarte, la rândul lor. Iată-l pe un ucigaş alergând nebun spre biserică - în urma lui oamenii înarmaţi cu tot felul de obiecte, vor să-l prindă şi să-l omoare. Îl urmăresc până în uşa bisericii. Urmăritul năvăleşte pe trepte, şi tocmai când urmăritorii erau gata să-l omoare în pragul bisericii, apare episcopul, cu crucea ridicată şi strigând: Înapoi! Nu pătaţi pragul Casei Domnului cu sânge! Urmăritorii îndârjiţi, respectă lăcaşul Domnului şi se retrag, în timp ce urmăritul se ascunde în spatele episcopului.
La fel este şi cu Cristos. Păcătosul vinovat aleargă de-a dreptul la El - şi cu toate că ispăşirea îi urmăreşte, Domnul îşi ridică mâinile străpunse de cuie şi strigă dreptăţii divine: Înapoi! Eu îl ocrotesc pe acest păcătos! Eu îl ascund în cortul Meu! (Psalmul 27:5) Nu îl las să piară, căci el îşi pune toată încrederea în Mine.
Careva dintre noi poate răspunde: sunt prea rău, prea stricat! Ei bine, cu cât suntem mai stricaţi, cu atât mai mult Îl onorăm pe Domnul, când credem că El ne poate ocroti şi pe noi. Dacă suferim de o boală uşoară, fără însemnătate şi spunem medicului: Am toată încrederea în arta dvs. de vindecare - nu este o laudă prea mare pentru el. Oricine poate să vindece o indispoziţie trecătoare, sau dacă te-ai tăiat uşor la un deget. Dar dacă zaci greu bolnav de o boală gravă, chinuitoare, şi spui: Nu vreau alt medic - numai dvs. vreau să mă îngrijiţi, am toată încrederea în dvs. - atunci îi faci medicului într-adevăr o mare onoare, pentru că îţi încredinţezi viaţa în mâinile lui.
Să facem la fel cu Domnul Isus. Să ne predăm sufletul în grija Lui! S-o facem cugetat - fără nici o undă de îndoială. Să nu avem despre Domnul Isus, nici un alt simţământ decât credinţa pură. Şi astfel, nu ne vom vedea niciodată înşelaţi în încrederea noastră. Cum ne-o confirmă Scriptura: „Cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine (1 Petru 2:8)”. Amin!

CHSPURGEON