"Un vierme traia in spatiu lui inchis, tihnit
si nu-i lipsea nimic.
Intr-o zi insa, crezand ca acest bine
in total i se revenine,
Dori sa cerceteze-o alta lume, mai prielnica
fara nici o piedica.
Isi sapa tunelul morti cu grabire, fara banuiala
ca-l apuca ameteala
Insa, n-apuca sa scoata capul prin fereastra nou zidita
Ca-l si-nhata-o pasarica."
Traiam si eu in lumea mea tihnita fara calculator si fara internet si daca m-ar fi intrebat cineva acum vreun an ce parere am despre lumea virtuala, i-asi fi raspuns ca in tot raul este si ceva bun.
Ei, astazi lucrurile s-au schimbat si pot sa spun cu fermitate ca lumea virtuala este un mare fals pe care vrasmasul ni-l ofera pe tava. A creat o lume unde putem fi perversi, mincinosi, falsi, oameni cu mai multe personalitati, putem spune orice si oricui fara sa ne fie frica de atitudinea celuilalt, fara a ne insusi responsabilitatea afirmatiilor noaste ....Este locul unde devenim obraznici. Daca uitam ca avem un Dumnezeu (si va avea grija vrasmasul sa uitam) vom putea savarsi cu usurinta toate aceste si mult mai multe. Fara bunul simt si constientizarea ca UN OCHI este mereu de veghe cadem in extrema cealalta foarte usor.Vrasmasul stie ca lipsa de socializare ne va duce la izolare si-i va fi apoi foarte usor sa ne manilpuleze, de aceea ne-a creat aceasta lume imagimnara. Victimile lui sunt foarte multe, chiar si dintre copii Domnului.
De unde stiu? Pai pocmai i-am cazut si eu in plasa. Am acceptat propunerea lui de "a-mi face prieteni si cunostine" in aceasta lume moarta.
Acolo, in lumea virtuala nu aveti sute de “prieteni”, unii au mii de “prieteni” virtuali. In lumea in care traim e greu sa iti gasesti un priten adevarat, fetele si baietii nu arata chiar ca in poze, nu sunt toti fotomodele. In lumea reala relatiile nu se termina cu un ”ingnore’ ci poate in spitale sau inchisori. Lumea reala e prea reala ca sa te ascunzi de ea, am ales sa devin mai reala si mai putin virtuala.
Stati putin asa, sa nu ma intelegeti gresit, nu toti au aceasi soarta! Eu am fost slaba, dar sunt persoane care au taria de a folosi aceasta lume moarta pentru a trezi la viata; acestia sunt prea putini din pacate.
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
Am cules fructele zilelor si le-am pus intr-un cos de aur pe cantarul cerului. Nu sunt multe, dar nici prea grele si totusi Cel ce vgheaza a spus: “Ajunge, au atins greutatea necesara, se poate stopa culesul zilei, vino sa-Mi predai roada zilelor tale.” Poti sa te impotrivesti unei astfel de chemari?
Culegeti-va zilele cat mai bine si umpleti-va cosul cu roade bune pentru ca nu stiti cand vi se va spune: “Gata, ajunge!”
Stau intre pamant si cer cu bratele intinse ca o balanta si incep sa pun in causul drept tot ce voi lasa atunci cand pasi-mi se vor indrepta spre cer.
Familia cu sotul si iubiti mei copii, mama, surioarele, fratiorul meu -imi aduc aminte cat de nerabdatoare si ce staruitor strigam: "Balza, ada-mi in flaciol!"Mai sunt fratii si surioarele dragi cu care m-a infratit Domnul - cu cata dragoste m-au inconjurat atunci cand tot idealul meu se prabusea.
Ce mai am de pus? Cariera? Locuinta intre a carui pereti s-au petrecut clipele de declin dar si de rebilitare a vietii mele? Nu, acestea mu ma pot tinea aici!
Apoi incep sa pun in cusul stang ce ma asteapta acolo: un loc pregatit pentru mine chiar de Domnul Isus, nu stiu cum arata, va trebui sa ma il vad prin credinta. Acolo nu va mai fi plans si durere, nu va fi frig si nuvoi suferi nici de caldura
''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
De ce complex de inferioritate?
Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament
Culegeti-va zilele cat mai bine si umpleti-va cosul cu roade bune pentru ca nu stiti cand vi se va spune: “Gata, ajunge!”
Stau intre pamant si cer cu bratele intinse ca o balanta si incep sa pun in causul drept tot ce voi lasa atunci cand pasi-mi se vor indrepta spre cer.
Familia cu sotul si iubiti mei copii, mama, surioarele, fratiorul meu -imi aduc aminte cat de nerabdatoare si ce staruitor strigam: "Balza, ada-mi in flaciol!"Mai sunt fratii si surioarele dragi cu care m-a infratit Domnul - cu cata dragoste m-au inconjurat atunci cand tot idealul meu se prabusea.
Ce mai am de pus? Cariera? Locuinta intre a carui pereti s-au petrecut clipele de declin dar si de rebilitare a vietii mele? Nu, acestea mu ma pot tinea aici!
Apoi incep sa pun in cusul stang ce ma asteapta acolo: un loc pregatit pentru mine chiar de Domnul Isus, nu stiu cum arata, va trebui sa ma il vad prin credinta. Acolo nu va mai fi plans si durere, nu va fi frig si nuvoi suferi nici de caldura
''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
De ce complex de inferioritate?
Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament
Măsura respectului nostru de sine determină în mare parte starea noastră sufletească. Modul nostru de gândire, de vorbire şi de acţiune va fi influenţat de acest lucru. Un om căruia îi lipseşte respectul de sine se compară în permanenţă cu ceilalţi. În funcţie de cei cu care este împreună şi se confruntă, el se va simţi mai mult sau mai puţin satisfăcut de sine. Această comparare nesănătoasă duce la invidie, la gelozie şi la depresie.
Pierderea respectului de sine nu este întotdeauna doar urmarea unor experienţe negative avute în copilărie. De multe ori motivul este acela că oamenii sunt neîncrezători în ei înşişi. Comportamentul nu corespunde convingerii lăuntrice. În cazul creştinilor problema aceasta este deosebit de evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este standardul absolut obligatoriu. Asta este convingerea lor profundă. Şi totuşi, uneori nu acţionează conform acestui standard, merg în mod conştient pe căi proprii sau, din laşitate, nu susţin ceea ce ei înşişi cred şi consideră a fi corect. Ca urmare, concluzia conştiinţei lor este: "Eu nu sunt ceea ce pretind c-aş fi." Complexele de inferioritate şi pierderea respectului de sine sunt o urmare firească a acestui fapt. Însă, de regulă, lucrurile nu se opresc aici. Pentru a scăpa de sentimentul de frustrare, mulţi se refugiază în uitare. Alţii apelează la medicamente sau consumă alcool, iar alţii devin depresivi sau agresivi, în mod indirect, sunt pedepsiţi ceilalţi pentru propriul faliment.
Calea către o însănătoşire sufletească trece prin sinceritatea confruntării cu sine şi cu alţii. Ar trebui să învăţăm să ne depăşim frica pe care o avem de părerea oamenilor, bizuindu-ne pe puterea Celui înviat din morţi, Isus Cristos.
El ne ajută să facem voia sa, să ne schimbăm convingerea, pentru ca să rezulte o concordanţă în viaţa noastră. Astfel vom deveni credibili în proprii noştri ochi şi ne recăpătăm respectul de sine.
YS
Sunt ani buni de cand ma macina aceasta nedreptate, oare este posibil ca nimeni sa nu fi sesizat acest lucru sau mie mi-a fost dat sa lupt pentru acesta. Nu stiu, dar ce stiu este ca nu mai pot sa tac.
Am avut ocazia sa vad evolutia cresterii unui copil parasit, pot spune ca cel putin o generatie am asistat, de la intrarea lui in Centru si pana a parasit Centru. Putini au avut fericirea sa ia viata in piept, ca orice individ normal, fara traume serioase si asta nu datorita sistemului de ingrijire de care au avut parte, nu, ci cauza a fost abandonul, cruzimea respingerii a celor care ar fi trebuit sa le fie aproape la fiecare eveniment al copilariei lor ... Nu pot uita durerea de pe chipul lor cand se intorceu de la tribunal unde erau respinsi public si definitiv. La multi le-a ramas aceea poza a fetei ca o masca care pe parcurs se insprea si chiar a devenit violenta. Nu pot uita nici chipul lor cand intrau pentru prima data in Centru, numai ca aproape toti depaseau aceasta stare in timp ce le castigam increderea. Nu-i usor sa cresti printre straini, dar toata lumea crede ca daca hrana, un pat cald si conditiile educare nu lipsesc, problema este rezolvata. Dar afectiunea mamei nu o poate da nimeni. Acel sentiment ca n-a fost prea bun pentru parinti lui, nu poate nimic si nimeni sa-l stearga. Si toate astea in timp ce "buna" mamica care s-a ales din toate acestea doar cu placerea. Fiind eliberata de raspundere si obligatiile de parinte, traieste bine mercy pe picior mare in timp ce odrasla ei se perpeleste in greutatile vieti. Este corect ca acestor femei, ca mame nu se pot numi, sa treaca prin viata fara sa dea socotela de "gresala" lor? De ce nu se gandeste nimeni sa faca ceva, sa constranga aceste femei sa-si responsabilitatile, chiar daca statul a intervenit in ajutorul lor? Multe poate nu au discernamantul de a-si asuma reaponsabilitatea, dar pot fi constranse. Cine a gresit, copilul sau mama? Daca gresala este a mamei, atunci de ce sufera numai copilul?
Daca as avea putere sa fac ceva, as obliga mama (si tatal daca exista) sa plateasca o pensi de intretinere pentru copilul minor. De ce un parinte in urma unui divort este obligat sa plateasca pensie alimentara si in cazul de fata nu? Este convenabil sa-l abandonez si gata am scapat de orice povara, pot sa-mi continui viata. Nu-i corect. Sa fie clar, nu am cu nimeni nimic, singura durere a mea este durerea copilului abandonat. Prin mine striga durerea si frustrarea lor ascunsa pe care putini o vad. Sper sa citeasca cine trebuie si sa se ntervina cu intelepciune
"Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul" .Iacov 3:2
Barfa este unealta omului cu sufletul incarcat de ura, de lasitate si minciuna. Este lopata care sapa la temelia cetatii unei colectivitati pentru a-i scadea taria. Barfa este in opozitie totala cu compasiunea, iubirea si increderea. Fii si ficele ei sunt neincrederea, agresivitatea, falsitatea, gelozia, frica, mania, ura.
"Daca exista o mizerie care sa coboare cel mai mult o societate in mocirla urateniei atunci aceasta este barfa. Barfa este un microb pe care oamenii fara discernamant il folosesc pentru a capata stima, prestigiu mai mult in ochii celorlalti si pentru a distruge.
Pierderea respectului de sine nu este întotdeauna doar urmarea unor experienţe negative avute în copilărie. De multe ori motivul este acela că oamenii sunt neîncrezători în ei înşişi. Comportamentul nu corespunde convingerii lăuntrice. În cazul creştinilor problema aceasta este deosebit de evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este standardul absolut obligatoriu. Asta este convingerea lor profundă. Şi totuşi, uneori nu acţionează conform acestui standard, merg în mod conştient pe căi proprii sau, din laşitate, nu susţin ceea ce ei înşişi cred şi consideră a fi corect. Ca urmare, concluzia conştiinţei lor este: "Eu nu sunt ceea ce pretind c-aş fi." Complexele de inferioritate şi pierderea respectului de sine sunt o urmare firească a acestui fapt. Însă, de regulă, lucrurile nu se opresc aici. Pentru a scăpa de sentimentul de frustrare, mulţi se refugiază în uitare. Alţii apelează la medicamente sau consumă alcool, iar alţii devin depresivi sau agresivi, în mod indirect, sunt pedepsiţi ceilalţi pentru propriul faliment.
Calea către o însănătoşire sufletească trece prin sinceritatea confruntării cu sine şi cu alţii. Ar trebui să învăţăm să ne depăşim frica pe care o avem de părerea oamenilor, bizuindu-ne pe puterea Celui înviat din morţi, Isus Cristos.
El ne ajută să facem voia sa, să ne schimbăm convingerea, pentru ca să rezulte o concordanţă în viaţa noastră. Astfel vom deveni credibili în proprii noştri ochi şi ne recăpătăm respectul de sine.
YS
Sunt ani buni de cand ma macina aceasta nedreptate, oare este posibil ca nimeni sa nu fi sesizat acest lucru sau mie mi-a fost dat sa lupt pentru acesta. Nu stiu, dar ce stiu este ca nu mai pot sa tac.
Am avut ocazia sa vad evolutia cresterii unui copil parasit, pot spune ca cel putin o generatie am asistat, de la intrarea lui in Centru si pana a parasit Centru. Putini au avut fericirea sa ia viata in piept, ca orice individ normal, fara traume serioase si asta nu datorita sistemului de ingrijire de care au avut parte, nu, ci cauza a fost abandonul, cruzimea respingerii a celor care ar fi trebuit sa le fie aproape la fiecare eveniment al copilariei lor ... Nu pot uita durerea de pe chipul lor cand se intorceu de la tribunal unde erau respinsi public si definitiv. La multi le-a ramas aceea poza a fetei ca o masca care pe parcurs se insprea si chiar a devenit violenta. Nu pot uita nici chipul lor cand intrau pentru prima data in Centru, numai ca aproape toti depaseau aceasta stare in timp ce le castigam increderea. Nu-i usor sa cresti printre straini, dar toata lumea crede ca daca hrana, un pat cald si conditiile educare nu lipsesc, problema este rezolvata. Dar afectiunea mamei nu o poate da nimeni. Acel sentiment ca n-a fost prea bun pentru parinti lui, nu poate nimic si nimeni sa-l stearga. Si toate astea in timp ce "buna" mamica care s-a ales din toate acestea doar cu placerea. Fiind eliberata de raspundere si obligatiile de parinte, traieste bine mercy pe picior mare in timp ce odrasla ei se perpeleste in greutatile vieti. Este corect ca acestor femei, ca mame nu se pot numi, sa treaca prin viata fara sa dea socotela de "gresala" lor? De ce nu se gandeste nimeni sa faca ceva, sa constranga aceste femei sa-si responsabilitatile, chiar daca statul a intervenit in ajutorul lor? Multe poate nu au discernamantul de a-si asuma reaponsabilitatea, dar pot fi constranse. Cine a gresit, copilul sau mama? Daca gresala este a mamei, atunci de ce sufera numai copilul?
Daca as avea putere sa fac ceva, as obliga mama (si tatal daca exista) sa plateasca o pensi de intretinere pentru copilul minor. De ce un parinte in urma unui divort este obligat sa plateasca pensie alimentara si in cazul de fata nu? Este convenabil sa-l abandonez si gata am scapat de orice povara, pot sa-mi continui viata. Nu-i corect. Sa fie clar, nu am cu nimeni nimic, singura durere a mea este durerea copilului abandonat. Prin mine striga durerea si frustrarea lor ascunsa pe care putini o vad. Sper sa citeasca cine trebuie si sa se ntervina cu intelepciune
"Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul" .Iacov 3:2
Barfa este unealta omului cu sufletul incarcat de ura, de lasitate si minciuna. Este lopata care sapa la temelia cetatii unei colectivitati pentru a-i scadea taria. Barfa este in opozitie totala cu compasiunea, iubirea si increderea. Fii si ficele ei sunt neincrederea, agresivitatea, falsitatea, gelozia, frica, mania, ura.
"Daca exista o mizerie care sa coboare cel mai mult o societate in mocirla urateniei atunci aceasta este barfa. Barfa este un microb pe care oamenii fara discernamant il folosesc pentru a capata stima, prestigiu mai mult in ochii celorlalti si pentru a distruge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu