Marturi


Sabina Wurmbrand

Si acum aş dori să închei cu o poveste personală. Doresc să vă împărtăşesc doar una dintre experienţele pe care le am avut în închisorile comuniste. La un moment dat, munceam din greu într unul dintre lagărele de concentrare ale comuniştilor. Lucram la construirea unui imens canal. Toate femeile eram triste şi îndurerate, şi era printre noi o tânără doamnă evreică, care era doctoriţă. Această tânără era mai tristă decât oricare dintre noi. Nimeni nu se putea apropia de ea să i vorbească. Într una dintre zile, zăceam pe rogojina mea de paie. Lângă mine, se afla tânăra evreică, doctoriţa, şi am încercat, cum am putut, să i mângâi inima îndurerată. M am apropiat de ea şi i am spus:
– Tu eşti o tânără evreică şi n ar trebui să fii atât de disperată. Dumnezeu i-a promis strămoşului nostru, Avraam, că poporul evreu va avea un viitor strălucit. Numărul lor va fi ca nisipul de pe malul mării şi ca stelele de pe cer.
Frumoşii ochi trişti ai tinerei s au ridicat spre mine, în timp ce obrajii i se udau de lacrimi.
– Da, e adevărat, mi a răspuns, ca nisipul de pe malul mării, ca să l calce toţi în picioare, aşa cum ne calcă pe noi gărzile comuniste. Dar ca stelele de pe cer? Asta n o mai cred! Să nu te mai aud că pomeneşti Numele Dumnezeului tău. Cu aceste cuvinte, s a dus de lângă mine.
La scurt timp după această discuţie, m am trezit într o bună dimineaţă, bolnavă pe moarte. Şi când spun pe moarte, vorbesc serios, fiindcă atât de bolnavă eram. Ca să nu mor în celula comunistă, m au aruncat într o dubă a miliţiei şi m au dus într o altă închisoare, pe care o numeau spital. Acolo, am văzut nenumărate femei care erau pe moarte. Erau atât de multe, încât zăceau câte două, uneori trei într un pat mic şi neîncăpător.
Toate care erau acolo aşteptau ca după o zi, două, trei, să fie strămutate la cimitir. Iată mă şi pe mine printre ele. Se făcea că era chiar în ajunul unei sărbători comuniste şi iată că, mai spre seară, şi a făcut apariţia directorul închisorii cu încă vreo zece ofiţeri. S a uitat în jur la acele femei muribunde. Toate arătam ca nişte stafii. Şi când te gândeşti că astăzi sunt mii şi mii ca noi în închisorile comuniste şi în lagărele de concentrare ale Chinei, Vietnamului, din Coreea de Nord. Ele sunt surorile noastre! Directorul închisorii s a uitat în jur şi a început să ne ţină o prelegere:
– După cum vedeţi, noi, comuniştii, avem toată puterea în mâna noastră. Am învins. Suntem mai puternici decât Dumnezeul vostru. Avem spitale, medicamente, avem doctori şi în nici un caz nu mai avem nevoie de Dumnezeul vostru, de Christos. În acest spital, nici să nu îndrăzniţi să pomeniţi Numele Dumnezeului vostru sau al lui Christos. S a lăsat o mare tăcere. Nimeni n a cutezat să rostească vreun cuvânt, nici o femeie n a avut putere să îngaime ceva. Dar Duhul lui Dumnezeu era acolo. El mi a dat putere, mi a pus pe buze cuvintele potrivite.
– Domnule ofiţer, am îndrăznit, atâta timp cât moartea şi boala bântuie pământul, şi dumneavoastră vedeţi cât de aproape suntem noi de moarte, avem nevoie cu toţii de Dumnezeu. Avem nevoie de Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate da viaţă.
Directorul a explodat de furie. A încercat să mi dea replici, eu i am răspuns înapoi. Când n a mai ştiut ce să spună, a ieşit, trântind uşa după el. Femeile erau atât de fericite. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa lor de deţinute. Au început să se îmbrăţişeze una pe alta, din cauză că cineva a îndrăznit să ţină piept unei brute comuniste. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pe când tăcerea nopţii nu dispăruse încă, a intrat la noi un gardian cu o listă. Pe listă erau trei nume, femei cărora, chipurile, sănătatea le permitea să meargă din nou la lucru.
Primul din cele trei nume a fost al meu. Nici poveste să pot merge. Doar eram pe moarte! Dar am fost luată pe sus, aruncată în dubă şi dusă înapoi în celula mea din temniţă. Când celelalte deţinute m au văzut, au început să plângă. Au început să bată în uşă, strigând după ajutor. Nu s a prezentat nimeni. A doua zi, când miile de deţinute se adunau pentru a merge la muncă pe câmp, am fost nevoită să merg cu ele. Nici nu se punea problema să merg, stăteam în picioare şi eu cu ele. Am fost târâtă mile întregi de către celelalte deţinute. Nu ştiu dacă mintea umană poate să şi imagineze ce a însemnat să fii obligată să mărşăluieşti, flămândă, firavă şi bolnavă, în fiecare zi, spre câmpul unde lucram. Iar gărzile ne împingeau cu puştile să ne mişcăm. Ba mai mult, eram înconjurate şi de nişte dulăi înfricoşători, la a căror vedere ţi se făcea inima mică, mică, mică de tot. Deţinutele mărşăluiau, obligate fiind să mă care şi pe mine pe braţe. Ajunse la destinaţie, mă lăsau jos pe pământ. Nimeni nu avea voie să se apropie de mine. Toate erau forţate să muncească. Iată mă, zăcând pe pământ, o privelişte care le făcea pe celelalte deţinute credincioase să urle de durere. Credeau că acolo urma să mi fie mormântul. Dar în clipele acelea, când nimeni nu avea voie să se apropie de mine, L-am zărit pe Isus stând înaintea mea. Trecuse de gardieni. Era lângă mine şi S a atins de trupul meu muribund, firav şi măcinat de boală. Seara, când deţinutele s au întors la celulele lor, eu eram printre ele.
Vestea s-a răspândit ca văpaia focului în toată închisoarea. Se făcuse târziu, şi eu zăceam pe rogojina mea de paie aşezată direct pe ciment, când s a apropiat de mine acea tânără doctoriţă evreică. Mi a mărturisit că imaginea unei asemenea vindecări miraculoase a determinat o să creadă în adevăratul Profet, Mesia, Cel care S-a atins de trupul meu şi m-a vindecat.



Povestea sora Vetuta din Corpadia ca pe vremea cand era tanara a fost foamete mare in tara si ca s-a dus undeva in camara unde avea o ladita in care tinea faina de grau si care s-a terminat.  Ea s-a gandit: ... "ma duc cu o maturice mica si incerc sa adun putina faina sa fac o ciorba pentru familie". Si spunea ea: ... "m-am dus si pe fundul lazii era asa ca si cum ai pune doi pumni de faina. Am luat faina aceea si m-am mirat pentru ca nu stiam ce se intampla. Eu stiam ca lada mea e goala si mai trebuie doar de prin colturi sa mai adun ceva. Am luat, am facut mancare iar dupa cateva zile cand mancarea s-a terminat, ma duc iara la lada cu faina ca sa caut. Si  din nou cu maturicea mea.  Deschid lada si gasesc din nou doi punii de faina care erau pusi acolo si i-am luat si am facut de manacare .... Si asa o luna, doua, trei luni de zile Domnul mi-a tot pus faina de care aveam nevoie. Mi-a inmultit Dumnezeu faina nu stiu de unde si nu stiu cum, dar Dumnezeu a facut minunea asta.

Sora Ergi de la Bistrita are opt zeci si ceva de ani. Ea povesteste cum pe timpul comunismului i-a spus sotului ei intr-o duminica dimineata; "Mai Ianos daac mergi la biserica nu mai aduce frati la mancare cum ai tu obiceiul ca astazi nu am facut decat o oala mica de sarmale. Sant doar cateva acolo, nu aduce pe nimeni."  Si fratele Ianos a uitat sau nu stiu ce s-a intamplat, dar sora s-a trezit acasa cu musafiri,  avea si copii, familie .... Si-a zis: "- Ce sa fac? Le dau prima data la musafiri!" Si preocupata sa fie atenta la fiecare detaliu, a uitat cat de putine sarmale avea. Si pune intr-o farfurie, mai pune intr-o alata sia sa le pune la toti musafiri sa manace si au mancat si ei si copii, asta duminica la amiaza. Dumnicica seara inca o tura la musafiri si au mancat si ei si copii. Luni dimineta aceasi treaba dupa care musafiri s-au dus la tren.  Si la un moment dat sora cum starea in bucatarie si spala vasele, aude ca cineva intra pe usa si se intoarce sa vada cine este. Credea ca vreo unul dintre musafiri a uitat ceva si s-a intors. Pe usa a intret un barbat imbracat in alb. "-Ce doresti domnule?" - il intreba. Omul acela s-a dus la masa la care au mancat musafiri, a pus mana pe masa si a spus asa: "Aceasta este masa binecuvantata, binecuvantata, binecuvantata!" Si a iesit prin perete afara. Atunci sora a exclamat: "M-au vizitat ingerii lui Dumnezeu!" 




Mărturia unui urmaş adevărat al lui Hristos poate suna cam aşa:
Plăcerile şi comorile lumii nu mă mai atrag de acum înainte. Mă consider răstignit faţă de lume şi consider lumea răstignită faţă de mine. Dar mulţimile care i-au fost atât de dragi lui Hristos nu mi vor fi mai puţin dragi. Dacă nu pot preveni sinuciderea lor morală, îi voi boteza cel puţin cu lacrimile mele omeneşti. Nu vreau nicio binecuvântare pe care să nu o pot împărţi. Nu caut nicio spiritualitate pe care trebuie să o câştig cu preţul uitării faptului că oamenii sunt pierduţi şi fără nădejde. Dacă, în ciuda a tot ceea ce pot face eu, ei vor păcătui împotriva luminii şi vor aduce asupra lor mâhnirea unui Dumnezeu sfânt, atunci nu trebuie să-i las să meargă pe drumul lor trist fără a plânge pentru ei. Nu pot suferi o fericire pe care trebuie să o cumpăr cu ignoranţă. Resping un cer în care trebuie să intru închizându-mi ochii la suferinţele semenilor mei. Aleg mai degrabă o inimă zdrobită, decât orice fericire care ignoră tragedia vieţii umane şi a morţii umane. Chiar dacă eu, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, nu mai sunt sub păcatul lui Adam, tot voi simţi o obligaţie de a fi plin de compasiune pentru întreaga rasă nenorocită a lui Adam şi sunt hotărât să cobor până în mormânt sau să urc până în cerul lui Dumnezeu, plângând pentru cei pierduţi, care pier. Şi astfel voi face prin puterea pe care mi-o va da Dumnezeu. Amin.
Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa




Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moartea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut şi am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos şi nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din partea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă". După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice şi el, despre „întoarcerea la Dumnezeu". ,Bun", i-am răspuns eu, „dar trebuie să fii întâi tu întors la Domnul". „N-are a face", a zis el, „am să predic altora". A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat şi s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să întoarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?" mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu". Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascultători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vorbim cu ei despre sufletul lor".

Pentru prima dată ne-am adunat cinci persoane. După ce am vorbit mai mult asupra Evangheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lăsam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amândoi, o dată pe săptămână, şi venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bibliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum şi publicaţia „Adevărul Creştin" pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, şi unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.



Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Domnul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum şi o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi", ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist". O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa şi voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoarcerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut" şi că era „o făptură nouă în Hristos". S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele". Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!" Iar a încercat să pună perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu". Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Mărturia mea…Daniel Ispas

Numele meu este Daniel Ispas, am 27 de ani şi sunt din Romania. Sunt căsătorit cu o fată din Anglia, foarte frumoasă, şi suntem binecuvântaţi cu un fiu minunat. Aş vrea să îmi rezerv câteva momente ca să vă spun povestea mea.  Motivul pentru care vă spun povestea mea, este ca să vă încurajez pe voi să credeţi, în Dumnezeu. Societatea de astăzi vă spune că nu există Dumnezeu, iar chiar dacă ar exista unul, nu se merită să credeţi în El, pentru că nu v-a schimba cu nimic viaţa ta, nici nu o v-a îmbunătăţi. Încă de mic copil am fost învăţat că întotdeuna există 2 părţi ale povestirii. Iar în povestea mea aş vrea să stau de partea lui Dumnezeu. Aş vrea să citeşti tot, chiar dacă vei fi tentat să te îndoieşti că tot ce e scris aici e adevărat. Mă rog să ai curajul să citeşti până la sfarşit să te gândeşti şi apoi să decizi dacă vei crede sau nu.
Totul s-a întâmplat acum 16 ani în vara anului 1992, iar pe atunci aveam 9 ani. Pe vremea aceea trăim la o fermă de peşte lângă un sat din vestul României, numit Cărand. Erau 7 persoane care locuiau la acea fermă. Eu, părinţii mei, fratele meu, cele 2 surori şi mătuşa, sora mamei. Tatăl meu era păstorul bisericii locale şi lucra full-time la ferma de peşte.
Totul a început într-o sâmbătă dimineaţa, când familia mea se pregătea să meargă la o nuntă, şi pentru că  tatăl meu oficia acea nuntă, pregătirile au început de dimineaţă. Pe la ora 10, mama rugase pe una din surorile mele să meargă în sat să cumpere nişte ouă, pentru ca matuşa să pregătească un tort pentru duminică. Şi pentru că era cam 1 km de mers pe jos, mama rugase un frate de al meu să o însotească, dar el a refuzat. O rugasem pe mama să mă lase pe mine să merg dar nu a vrut, şi abia după o mare de lacrimi, a spus, bine, du-te, dar să fi băiat bun. Mai apoi sora mea care avea 5 anişori, vroiă să meargă şi ea, aşa că în final, toţi 3 am pornit în sat, la plimbare.
Pe o dimineaţă frumoasă de vară ca şi aceea, rareori găseai pe cineva acasă, pentru că toată lumea în general era la câmp, muncind pământul.
Pe când am intrat în sat, din neant a apărut un om care fugea foarte repede spre noi. S-a oprit la o distanţă oarecare de noi, şi m-a rugat să merg cu el. Pentru că era un om din sat, şi îmi era familiară faţa lui, m-am apropiat de el încet. M-a întrebat cine sunt, şi pe când încercam să îi răspund, totul a devenit întunecat.
Omul acela avea probleme psihice, şi în acea dimineaţă avusese o ceartă cu tatăl său. Cearta s-a încheiat cu el, ieşind afară, trântind uşa, şi amenintând că v-a omorâ prima persoana care îi va sări în faţă. Eu şi surorile mele, am fost primele persoane pe care le-a întâlnit pe drum. În timp ce îi răspundeam la întrebare, m-a apucat de picior, şi mă târa ca pe o bucată de lemn.  A lovit pământul de vreo 5 ori, şi apoi iarba de câteva ori.
Desigur surorile mele strigau în disperare după cineva să iasă în ajutor.  Peste drum locuia un cuplu mai în vârstă, soţul era vânător, ceea ce înseamna că avea o armă. Când au auzit strigătele şi au văzut ce se întampla afară, au ieşit cu arma, dar acel om, a reuşit să fugă, lăsându-mă în drum, pe moarte. Soţia a venit repede să vadă dacă sunt bine, iar soţul a luat surorile mele, le-a băgat în casa, şi a sunat ambulanţa şi pe părinţii mei.
Telefonul a sunat, mama a răspuns, dar nu a putut zice nimic. A lăsat telefonul iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji. S-a uitat la tatăl meu şi a spus: “ a fost un accident, şi fiul nostru este pe moarte.” Ei s-au grăbit la locul faptei, şi între timp a sosit şi ambulanţa care m-a dus degrabă la cel mai apropiat spital, într-un orăşel nu foarte departe. Când am ajuns la spital, au încercat să mă stabilizeze, pe când eu eram  inconştient, şi apoi m-au trimis la un spital mai mare din zona, la 70 km depărtare.
Dintr-o dată am realizat că totul este întunecat, şi auzeam o sirenă şi o femeie care plângea. Nu a durat mult până am realizat că e mama mea, şi atunci am încercat să-i vorbesc. Datorită impactului cu pământul faţa mea era aşa de umflată că îţi dădeai seama cu greu de diferenta dintre ochii mei, nasul sau gura. Când mama a realizat că sunt treaz, eu am încercat să-i vorbesc, şi a început să plângă şi mai tare, dar s-a apropiat de mine ca să înteleagă ce vreau să zic. Îmi amintesc că am întrebat-o, ce nu este în regula, şi ea mi-a spus “ nu-ţi face griji dragule, totul va fi bine” , şi eu am început să îi spun povestiri din Biblie. Poveşti ca şi Daniel în groapa cu lei, David şi Goliat, şi alţi. Dar în apropiere de spital am rămas din nou inconştient.
Când am ajuns la spital am fost dus la terapie intensivă, iar câţiva medici au început să mă examineze.  După mai bine de o oră au venit la părinţii mei şi le-au spus:
o să fiu cinstit cu voi; lucrurile nu arată foarte bine. Este stabilizat, dar şansele de supravieţuire sunt mici. Şi chiar dacă va supravieţuii cred că îi va fi mai bine dacă l-aţi lăsa. Este orb, picioarele îi sunt aşa de vătămate că nu se mai pot repara, asta înseamnă că nu v-a mai putea merge sau vedea niciodată de azi înainte, şi datorită leziunilor la nivelul capului probabil că şi creierul i-a fost afectat. Aşa că eu cred că ar trebui să vă rugaţi pentru el, şi cel mai bine i-ar fi să moară.
Situaţia era ceva de genul acesta. Ochii îmi erau distruşi. Picioarele îmi erau răsucite de la genunchi, până la gambă, aşa că picioarele mele arătau înspre spatele meu.  Maxilarul îmi era rupt în 2, iar capul arăta groaznic.
Când părinţii mei au auzit situaţia, inima le-a sângerat de durere, dar au spus ca mă vor viu cu orice preţ, indiferent cum voi fi, ei vor avea grijă de mine.
Când mi-am recăpătat conştiinţa, am realizat tot ce s-a întâmplat chiar dacă nu puteam vedea, sau nu realizam  că încă nu-mi simt picioarele deloc.  Simţurile sunt aşa uimitoare când eşti orb, puteam recunoşte fiecare persoană chiar în momentul în care intra în cameră. Doctori nu s-au chinuit prea mult să mă cureţe pentru că ei credeau că sunt pe moarte şi totul este o chestiune de câteva ore până se va întâmpla. Dar oră după oră trecea şi eu realizam tot mai mult ce se întâmplă în jurul meu.
După  câteva zile de la accident un grup din Anglia a venit ca să viziteze spitalul. Totul se întâmpla la 2 ani după căderea comunismului, şi la 40 ani sub sistem comunist, Romania avea nevoie de ajutor. În timp ce ajutoare şi aparate erau donate spitalului,  aveau împreună cu ei şi un grup de doctori şi oameni de caritate, care erau deasemenea creştini, vroind să vadă progresul spitalului.  Şi aşa se facea că printre ei, era o doamnă care era de la o organizaţie de caritate şi o cunoştea pe mama foarte bine.
Când a auzit că sunt în spital a cerut imediat personalului spitalului să o ducă la mine împreună cu acea echipă. Nu au putut sa creadă ce s-a întâmplat după ce au auzit povestea, şi l-au întrebat pe tatăl meu dacă se pot ruga pentru mine.  S-au adunat cu toţi în jurul patului meu, au întins mâinile şi au început să se roage.
Eram treaz, şi îi auzeam rugîndu-se, şi dintr-o dată femeia care ştia foarte bine familia mea ( numele ei era Donna)  a spus “ Halleluyah, Daniel poate vedea” , chiar şi azi pot auzi acele cuvinte foarte clar în mintea mea.  Liniştea sa aşternut peste camera. Doctorii români erau undeva în spatele camerei şi au început să şoptească: “îşi bate joc de noi?  Am văzut personal că ochii îi sunt orbiţi, şi că nu poate vedea.” De fapt toată lumea era confuză cu excepţia acelei doamne care a spus încă odată, “Haleluyah, Daniel poate vedea.” Ea continua, o să vă demonstrez, a luat o maşinuţă de jucărie din unul din saci, a venit lângă mine şi a întrebat, Daniel ce ţin în mână? Tăcerea s-a aşternut din nou peste toţi cei din cameră, în timp ce aşteptau reacţia mea.  Încet am început să mormăi ceva; mama mea mă încuraja să vorbesc mai tare. Am luat o gura mare de aer, şi am spus clar O maşinuţă de jucărie, şi continuă, ce culoare are, am luat o altă gură sănătoasa de aer şi am răspuns: roşu cu negru şi are o dungă albă de asemenea. Nimeni nu putea să-şi creadă propriile urechi şi ochi; iar doctorii români au început să şoptească iarăşi: dacă asta e o glumă nu e amuzant.  S-a apropiat de pat şi au început să-mi pună diferite întrebări, ce culoare au pereţii, unde e uşa, chiuveta, ce haine poartă fiecare, şi aşa mai departe.  După câteva minute toată lumea trebuia să recunoască că au fost martorii unui miracol.  Chiar dacă au ezitat doctorii, au trebuit să confirme că văd, şi încă destul de bine. Toată lumea a început să îl laude pe Dumnezeu pentru miracolul care a avut loc. Liderul echipei din Anglia a propus să se facă o rugăciune şi pentru picioarele mele. Aşa că in timp ce eram în pat întins, acoperit cu patura, ei au întins mâinile şi au început să se roage. După câteva minute toată lumea a terminat rugăciunea, şi s-a făcut linişte. Cineva s-a apropiat şi a tras pătura.
Ca să vă reamintesc situaţia picioarelor mele, de la genunchi în jos erau răsucite până la spate, ceea ce înseamna că genunchii nu se mai pot repara sub nici o formă. Picioarele erau îndreptate înspre spate şi eu nu le simţeam deloc.
În timp ce îmi lua aşternutul, toată lumea a luat o gură de aer aşteptând să vadă ce se va întampla. Şi i-a ghiciţi? Da aveţi dreptate; picioarele îmi erau la locul lor, genunchii îmi erau îndreptaţi normal, la fel şi gambele, şi le puteam simţii şi mişca. Toată lumea din camera era în stare de şoc, doctori români priveau fară putere, puteai să citeşti pe feţele lor, “trebuie să existe un Dumnezeu, trebuie să existe mai mult decât am ştiut eu. “ În câteva minute, zeci de asistente au început să-mi cureţe faţa şi trupul. De pe drumul morţii în 2 săptămânii eram acasă, pentru recuperare completă. De la acea dată şi până azi, nu am mai avut probleme cu picioarele, sau ochi, deloc.  La 10 ani deja jucam fotbal, şi iubeam alergatul.
Poţi crede că nimic din ce ai citit nu este adevărat, dar este pentru că stau aici şi vă povestesc personal,  nu este ceva ce am citit sau auzit, ci ceva ce am simţit şi experimentat.

Citeşte mai mult: http://www.flacarainchinarii.ro/foite/marturia-mea-daniel-ispas-nou/comment-page-1#comment-2006#ixzz0sE3tf5HM





Marturie Nelu Rusu


“M-am nascut in satul Orman, judetul Cluj. Sunt cel mai mic dintre cei 6 frati. Parintii mei erau oameni saraci. Tatal meu era paznic padurar si castigul lui era mai mult in bautura. Intr-o zi bause mai mult ca alta data si a adormit pe gramezile de lemne. S-a imbolnavit foarte rau si cum medicina pe atunci nu prea era asa avansata, boala lui s-a agravat si pana la urma l-a rapus.
A ramas doar  mama si noi copiii eram care eram mici iar impozitele si darile erau foarte mari, asa ca  saracia a devenit mai lucie. Eu pana la varsta de 6 ani eram imbracat cu o camasuta  lunga, ca un fel de rochita tesuta din canepa, asa de aspra ca nu mai era nevoie sa ma scarpin, ca ma scarpinau hainele ce le purtam.
Odata ma jucam pe malul vaii, unde isi topeau oamenii canepa si intr-un moment de neatentie am cazut in apa intr-un loc adanc. Copiii cu care eram nu ma puteau ajuta sa ies iar mie mi se ingreunase atat de tare hainele de apa ca imi era aproape cu neputinta sa ma tin la suprafata. La stigatele noastre a venit mama si m-a salvat. Am inceput sa plang si sa o rog pe mama sa-mi faca si mie ca si la ceilalti copii pantaloni. Asa am ajuns sa am si eu pantaloni.
Fiindca ne era foarte greu, un unchi de-al meu m-a luat ca sluga laudanduse ca ma va ingriji cum poate mai bine. Dar in marea lui grija ma trimetea  sa am pasc 4 vaci si ma ameninta ca daca cumva vor intra in porumbul altora, paznicii ma vor duce la Sfatul Popular si ma vor amenda iar el nu-mi va mai plati. Speriat de cele spuse de unchiu ma straduiam din rasputeri sa le pazesc cat mai bine, fugind toata ziua pe langa ele ca un catelus. Apoi la vremea plugului eram pus sa merg inaintea vacilor, sa le conduc, macar ca eram foarte mic, nu avea mila de mine. Nu eram scutit de nici o munca. Intr-o zi, obosit peste puterile mele, am scapat vacile, am cazut si ele au trecut peste mine. Ceva s-a intamplat atunci. Daca oameni nu au avut mila de mine, aceste animale le-a dat o lectie usturatoare; au trecut peste mine dar nu m-au atins nici cu o unghie. Parca calcau cu grija sa nu ma raneasca si cand a ajuns grapa in dreptul meu, unchiul plin de spaima le-a oprit. Unchiul abia atunci si-a dat seama ca sunt prea mic pentru o asa munca.
………………………………………..
Iarna a venit si duminica mergeam cu unchiul si matusa mea la biserica ortodocsa, unchiul fiind prim orator. Ma lasa in grija matusii el avand loc in strana. Matusa era prea ocupata cu privitul si masuratul celor ce intra in biserica, trebuia sa vada cum erau imbracati fiecare, asa ca eu ma tupili pe langa banci si ma urcai in balconul bisericii. In spatele diecilor era o usa falsa in perete iar pe pragul ei ingenuncheau fetele sa se roage. Baietii din spatele lor le intepau cu un ac ceea ce le faceu sa se intoarca sa vada cine le-a pricinuit durerea si atunci ei le sarutau. Eu ma intrebam mahnit: “Doamne, pentru ce se fac astfel de pacate in acest loc sfant?” Am facut o juruinta sa nu sarut nici o fata pana nu ma voi insura. Si am respectat aceasta juruinta pana la varsta de 24 de ani cand m-am casatorit.
………………………………………….
La 7 ani ca orice copil m-au dat la scoala. Directoarea intr-o zi ne-a tinut o lectie despre cum sa ne ferim de fulgere. Ne-a spus ca daca cumva ne prinde ploaia pe camp sa nu ne adapostim sub vreun copac sau tufe de lemn pentru ca exista pericolul sa ca sa fim trazniti. In mine a intrat o frica, ce ma temeam eu pana atunci sa vedeti acum. Pentru ca era o foamete mare in acea perioada, oameni din sat  mergeau in  Palatca si cumparau de acolo porumb, cate 20-30 de kg pentru o perioada de timp bun. S-a dus si mama mea si mi-a spus sa ma duc inaintea ei sa o ajut caci ea va veni cu trenul de dupa-masa. Trebuia sa ma duc in gara la Livada asa ca am pornit dis de dimineata si cand trenul a ajuns in gara atunci intram si eu in sat. Dar de nicaieri au aparut niste nori si a inceput sa se intunece cerul, sa tune sa fulgere. Atunci m-a cuprins o groaza si-o frica si macar ca mama nu era departe de mine, m-am intors repede si am inceput sa fug inapoi spre Orman, spre casa. Cuprins de spaima, spini de pe marginea drumului mi se pareau lupi care alergau dupa mine. Parul de pe cap mi se ridicase ca si la arici si intr-o jumatate de ora am alergat 6 km, lasand-o pe mama in gara cu desagii.
………………………………………………………………………..
Cam pe la vreo 8 ani mergeam deja la Biserica Penticostala din sat si am auzit eu acolo ca zicea predicatorul: “… sa nu va inchinati  dunmezeilor neamurilor, caci sunt chipuri cioplite!” De Boboteaza a venit popa Malinas cu crucea la scoala si a tot stropit cu apa sfintita peste copii si le dadea crucea sa o sarute. Eu m-am dat inapoi, mai inapoi pana am ramas ultimul. Atunci m-a intrebat: “ce-i cu tine?” Eu foarte sincer am zis ceea ce am auzit la Biserica de pocaiti, ca crucea este chip cioplit si eu nu o sarut. Atunci preotul a ridicat crucea si mi-a dat in cap cu ea. Am intrat sub scena pe care stateau profesorii, m-am prins de un picior  de la scena si nu m-au putut scoate de acolo. Preotul a spus ca nu-i nimic ca ma prinde el alta data si m-a prins. Preuteasa era invatatoare si intr-o zi a inlocuit-o. A pus graunte intr-un colt, m-a pus cu genunchii pe ele si in maini mi-a dat doua lemne sa le tin sus, dupa ce mi-a smuls bine urechile. Am stat ce am stat dar si mintea imi lucra: ce sa fac cum sa scap. Cand nu am mai putut sa stau am trantit asa de tare lemnele incat sa se auda in celelalte clase. Cand au venit ceilalti profesori sa vada ce s-a intamplat eu eram deja in banca. Preotul sa nu ramana pagubas m-a pus sa tin degetele unite iar el m-a lovit cu o cheie de bronz pana am crezut ca o sa-mi cada unghiile de durere. M-a amenintat ca nu ramane doar la atat, dar nu m-a mai putut prinde si-l ocoleam ori de cate ori imi iesea in cale.
Asa am luat eu drumul pocaintei din frageda pruncie. Multumesc lui Dumnezeu ca a pregatit acel preot sa ma alerge spre pocainta.
.............................
Cam pe la 8 ani am intrat sluga la caii satenilor. Primeam 800 de lei pe o vara intreaga, bani care mergeau pe impozite.Timp de 6 ani am fost vara de vara in aceasta slujba.  Pe vant pe furtuna, desi muream de frica tunetelor si fulgerelor eu era pe camp deschis fara scut si fara aparare. Tot in aceasta perioada am dus un chin cumplit din cauza ca acolo la Biserica pocaitilor (unde mergeam tot mai des) am auzit odata ca se zicea:”…. calcati pe urmele mele caci eu calc pe ale lui Cristos!” Eu am luat-o asa cum puteam pricepe eu la ani aceea si nu mergeam pe drum sau pe carare ci doar pe marginea lor, prin santuri, fie ca era noroi, fie ca era zapada, ca nu cumva sa calc pe urmele nepocaitilor. Cand se intampla sa mearga vreun pocait in acelasi sens cu mine, ma luam dupa el si doar atunci mergeam si eu pe drum sau pe carare.Asa am inteles eu atunci aceste cuvinte si pana la varsta de 14 ani cand am primit cadou o Biblie. Erau foarte rare pe atunci Bibliile. Ma fascina tot ce citeam in ea si credeam precum un prunc. Prima mea lectura a fost din Geneza si  Iacov mi-a placut mult. Am citit acolo ca el a avut 12 fii si Dumnezeu l-a binecuvantat. Atunci m-am rugat asa: “Doamne daca voi creste mare si ma voi casatori da-mi si mie 12 fii ca sa fiu binecuvantat!” Dumnezeu mi-a ascultat rugaciune si cand l-am avut pe al 13-lea copil, mi-am adus aminte de rugaciune din copilarie si mi-am zis: iata ca l-am intrecut pe Iacov. Am deschis Biblia bucuros sa citesc despre el dar spre surprinderea mea nu era asa, Iacov mai avea si o fica. M-am suparat in mine si ma tot intrebam cum am putut sa trec peste aceste versete. Auzisem atatea predici de aici din Iacov si nimeni nu a spus ca mai avea si o fica, Atunci, Domnul, ca sa nu fiu suparat mi-a mai adaos inca 4 fii si asa am ajuns sa am 10 fete si 6 baieti si-I multumesc pentru toti si pentru ca toti sunt la credinta impreuna cu familiile lor. Il slavesc pe Dumnezeu pentru acest har.
Cand am facut 15 ani m-am angajat ca pastor la oi. Am devenit un foarte bun pastor, le ingrijeam foarte bine. Ceilalti pastori aveau cate 150 de oi mulgatoare pe cand eu aveam doar 78 dar laptele de la oile mele era mult mai mult decat al lor.Ziua era un bun pastor dar noaptea nu. Imi era frica foarte mare de lupi asa ca ma inveleam eu bine acolo in suba mea de pastor si dormeam bine fara sa-mi pese de oi. Asa cum sunt uni pastori azi ca le pasa numai de ei. Totusi ma rugam si Domnul ma asculta si trimitea luoul tot la celelalte turme.
Sa revenim la acei ani copilarie care mi-au marcat viata de credinta.
S-a organizat un botez la pocaiti iar predicile s-au tinut in curtea fratelui Berci. Au venit frati din Dobric si din alte parti, predicile fiind tot mai bogate si mai frumoase. Dar in toiul bucuriei a aparut preotul, cel care ma batuse pe mine, preotul Malinas care a a dus cu el diecii si cantorii bisericii ortodocse. Toti erau inarmati cu pari. Pe terenul Ormanului erau doua pasiuni care apartineau; unul satului Pintic si celalat satului Sigau. Multi oameni din aceste sate au venit sa vada de vite si s-au oprit acolo sa asculte predicile. Asta l-a cam incurcat pe preotul Malinas ca nu stia cum sa procedeze, cum sa-i alunge fara sa-i afecteze pe cei din satele straine. Pe vremea aceea fratii umblau tunsi, asa ca preotului ii veni repede ideia si batand cu piciorul in pamant striga: “In numele meu, dati in cei tunsi!” In cateva clipe se isca o invalmaseala si in mai putin de o jumatate de ora toate dealurile erau pline de oameni raniti. Unora le-au rupt dinti, altora mainile, coastele ….. Botezul nu a mai avut loc spre dezamajirea fratilor. Dar Dumnezeu a facut ca acolo, la acel macel, sa fie prezent un om din Pintic pe nume Simion care avea rude printre pocaiti. Il cunostea pe preot si in zilele urmatoare a depus o plangere la Militia Dej. Comandatul inainte de a ajunge in functie a fost de credinta baptist. L-a chemat pe preotul Malinas si pe ceilalti la sediu militiei unde le-a incasat o bataie “grasa” apoi a trimis doi militeni sa intrebe pe frati cand si unde vor sa tina botezul. La botezul pazit de data aceasta de militie, au venit frati de pretutindeni, Incolonati cate cinci pe un rand, cu un militean in fata si unul in spate am pornil pe jos pana in Livada la raul Somes. Acolo auzind vestea s-au adunat oameni din Livada, Ghirolt si Iclod fiind o minunatie acea  sarbatoare si asa au inceput oameni sa vina la pocainta. Ei, asa stie Dumnezeu sa lucreze. Ar mai fi multe minuni din astea de spus dar …. cu alta ocazie.
.........................
Pana la 18 ani au fost multe necazuri de care nu vreau sa-mi mai aduc aminte.  La 18 am facut legamantul cu Domnul si botezul, Atunci nu era voie pana la 18 ani sa te botezi. Ei de aici a inceput pocainta adevarata in viata mea. In perioada 18- 24 de ani, cand m-am casatorit, am petrecut o viata plina de rugaciune si staruinta.Din cauza prigoanei din partea preotilor si rau voitorilor ne intalneam la rugaciune intre hotarele dintre satele Pintic si Orman si staruiam in rugaciune pana dupa miezul noptii. Impartaseam bucurii  minunate si Duhul domnului se cobora intre noi. Nu ne-au prins niciodata pentru ca ne schimbam locul  de intalnire mereu.
In anul 1962 pe 20 ianuarie m-am casatorit in urma unei prorocii care s-a implinit intocmai. De la inceput am hotarat sa primim copii asa cum scrie in Psalmi, ca pe o mostenire de la Domnul. Ni se spunea ca ne va fi greu si asa a fost dar noi ne-am rugat lui Dumnezeu si i-am zis:  “Doamne, Dumnezeule adevarat, noi suntem de acord sa primim toti copiii pe care ni-i vei da, dar noi Ti-i dam tie in grija. Tu Doamne da-le paine si apa iar noi ne vom face datoria de parinti si vom fi ca niste administratori pentru mostenirea Ta binecuvantata. Te mai rugam sa le dai un duh de pocainta ca atunci cand tu ne vei chema acasa sa putem spune cum a spus Moise lui Faraon- nici o unghie nu vrem sa ramana aici- si sa mai putem spune ca si Isaia- Iata Doamne, noi si copii pe care ni i-ai dat, toti suntem aici.
Copiii venind in fiecare an cate unul, sotia mea nu putea sa-si ia servici, numai pe la colectiv atat cat putea pe langa copii, eu fiind singurul care aducea bani in casa. In ciuda acestui lucru am observat ca putinul nostu nu se termina niciodata desi familia crestea la numar . Credeam in versetul care zice ca putinul celui neprihanit va fi binecuvantat. Nu ca ma credeam eu neprihanit dar vedeam harul Domnului cum inmultea putinul nostru.
Am mai luat o hotarare inaintea lui Dumnezeu, desi nu a fost usor de tinut datorita regimului comunist si regulilor lor, ca nu voi lucra Dumnica. Am pretuit mult Cuvantul in care scrie ca mai mult face o zi in Casa Domnului dect o mie in alta parte . Mergeam Dumninica la Biserica dar mi se taiau anumite drepturi financiare. Le primeam in schimb din  partea Domnului pe alte cai, asa ca nu se inregistra nici o paguba. Incercarea cea mare nu a intarziat sa apara. In 1970 au fost niste inundatii mari in tara. Lucram la o fabrica de mobila din Cluj iar conducerea a hotarat ca fiecare muncitor sa puna la colecta cate 500 de lei si ca sa nu se simta la salar au hotarat sa se lucreze 5 duminicii consecutiv. Partidul era atunci cel care avea ultimul cuvant si Partidul asta a hotarat. S-a intocmit totusi un tabel si am fost constransi sa semnam amenintandu-ne, pe cei care refuzam, cu sanctiuni mari . Toti colegii mei se intrebau si asteptau curiosi sa vada ce face pocaitul. Bineinteles ca am refuzat.
Luni dimineata, maistru ma astepta cu un transfer la alta sectie, ca pedeapsa. Sefa de brigada a sosit cu o hartie in care eram anuntat ca am fost sanctionat cu 10%  si ca daca voi indrazni sa ma duc la biroul presedintelui voi mai incasa inaca 5% din salar. Am luat hartia si m-am dus direct la presedintele sindicatului. Am fost primit, dar nu era singur, era cu un domn inalt de la Bucuresti. M-au intrebat de ce sunt nemultumit ca m-au mutat la alta sectie ca este mai bine acolo?! “Eu nu sunt suparat ca m-au mutat, sunt suparat ca am fost sanctionat si mi se ia din salariu, iar eu am zece guri de hranit.” am spus eu Tovarasul de la Bucuresti  voia sa stie daca numai pentru ca nu am fost Dumnunica la lucru am fost sanctionat. Tov. presedinte i-a spus ca eu sunt cu religia si nu lucrez Duminica. “Puteai sa vii macar o Duminica si dupa aia si daca nu mai veneai.” Dar eu i-am spus: “Atunci cand incepi un razboi este rusinos sa nu invingi!” si apoi am plecat.
Toti sosoteau ca pocaitul a fost la presedinte. Dar lucrurile au luat o alta intorsatura spre favoarea mea, in aceea sectie unde am fost mutat disciplinar nu se lucra numai un schimb si ori de cate ori veneau cu tabelul eu eram scutit si nici nu am fost sanctionat. Asa lucreaza Domnul nostru, slavit sa-I fie numele
..................

Au fost vremuri de mari stramtorari pentru multi in regimul comunist. Mie cu zece guri de hranit mi se dadea 1 kg de paine pe zi. Daca eu nu  puteam eu sa fac nimic, Dumnezeu in schimb facea minuni. Mergeam la magazin si era de ajuns sa le spun ca am zece guri de hranit ca Dumnezeu le misca inima si imi dadeau mai mult. Se dadea cate un kg de faina alba de persoana, mie imi dadea zece kg si uite asa s-a ingrijit Domnul sa avem ce manca pana am ajuns sa se nasca si cel de-al sasesprezecelea copil. Greutatile ne apasau tot mai tare dar nu ne plangeam, doar ne rugam si ne incredeam in Dumnezeu.
O asociatie crestina din America a avut indemn din partea Domnului sa ne sponsorizeze  prin fratele David Traier, care ne trimetea cate doua pachete cu alimente si medicamente pe luna. Cei care ne-au sponsorizat au ramas in anonimat si nu au obosit sa faca bine multi ani. O alta societate din Olanda trimetea de cate ori era nevoie alimente si haine. Asa se face ca in aceea perioada de criza din tara, familia mea era bine aprovizionata, ba curgea mierea din casa noastra si in alte familii.
Pachetele care veneau din America, le ridicam din vama garii din Cluj. De fiecare data se prezenta un securist si-mi punea aceleasi intrebari: ce legatura am eu cu americani? cine imi trimite mie pachete? si de ce?
Eu de fiecare data ii faceam cunoscut numarul mare de membri din familia mea, adica 19 ; cei sasesprezece copii,eu si sotia si mai era si mama care sta la noi. Imi verificau pachetul amanuntit apoi dezamajit ma lasa sa plec. Dupa cum spuneam acest ajutor a venit o vreme dupa care s-a oprit. Dumnezeu in bunatatea lui nu ne-a lasat nici de data asta, un frate necunoscut imi trimetea in fiecare luna cate 100 de dolari; atunci era mult aceasta suma. Toate acestea au fost minuni de care ne-am bucurat dar au mai fost si altele care ne-au intarit in credinta si ne-au zidit sufleteste.
Intr-o seara sotia imi spune ca s-au terminat banii si nu mai are nici de paine. Tot ce puteam face era sa ne rugam. Ne-am rugat, prezentand lui Dumnezeu situatia si ne-am culcat. Dimineata am gasit in cutia postala un plic in care era o vedere iar la mijloc erau 5$, astia ne asigurau painea pe aceea zi. Ne-am bucurat si am multumit Domnului. A doua zi sotia a calculat cat am aveam nevoie sa ne ajunga de paine pana sambata ce luam eu bani. Era vorba de 500 de lei Ne-am rugat din nou si am asteptat sa vedem cum va lucra Domnul. In dimineata urmatoare cand copiii s-au trezit, au cerut de mancare. Mama lor le-a spus ca nu are nici paine si nici bani sa cumpere. “Sa ne punem sa ne rugam cu toti ca Dumnezeu sa ne trimita paine.” le-a spus mama lor. Cam pe la ora 11 a batut la usa un frate, care zicea  ca a fost trimis de Domnul sa ne dea 500 de lei pentru paine. Niciodata nu am luat in imprumut de la oameni, ne-am bazat pe Dumnezeu.
Alta data tot asa am ramas fara bani de paine, aveam nevoie cam de 300 de lei pana la salar. I-am spus sotiei mele:  “Cel care ne-a purtat de grija pana acum ne va purta in continuare. Aceea zi era o zi de vara frumoasa, soarele stalucea si lumina lui a patruns in casa mai puternic ca si alta data. Fica noastra cea mare a avut un indemn mare sa iasa afara pe scara blocului. Cand a deschis usa o lumina puternica a facut-o sa dea inapoi. Nu a vazut pe nimeni  iar cand a inchis usa, pe sub usa a zburat un plic stralucitor, erau cei 300 de lei pe care ii cerusem de la Domnul.
Am relatat aceste intamplari minunate din randul sutelor de minuni pe care le-am vazut infaptuinduse in casa noastra. Fiecare minune era un raspuns la intrebarea pe care si-o pun multi si ne-au pus-o si noua:”de ce sa avem atatia copii cand este asa de greu cu ei?”. Fiecare copil a fost si este o binecuvantare pentru noi.
...................

Dar au fost si zile de suferinta si frustrare …..
Odata, unul dintre copii a facut aprindere de plamani. Drumul pana la spital era tare lung si greu. Am chemat doi frati cu care ne-am rugat si Domnul l-a vindecat si nu a mai trebuit sa-l internam.Alta data, lucram la Beclean. Dupa trei zile cand am venit acasa, patru dintre copii nosti erau bolnavi. Sotia a inceput sa planga. Nu avea curajul sa ramana singura cu ei de frica ca nu cumva sa moara vreo unu. Eu am imbarbatat-o si i-am spus ca i-am incredintat in mana Domnului si sa stea linistita. Seara dupa servici, desi eram epuizat am mers cu un alt frate in satul vecin la rugaciune. Acolo a iesit o prorocie pentru mine in care Domnul imi zicea: “…asculta barbatule care ai lasat acasa patru copii bolnavi pe pat si ai zis ca vor muri. Nu va muri nici unul ca Eu sunt Medicul.” La doua zile, la intoarcerea mea acasa, copii erau bine, sanatosi. Asa lucreaza Dumnezeul nostru. Ar mai fi multe alte minuni similare pe care vi le-as putea spune, dar ma opresc la acestea.
As vrea sa va mai marturisesc cum m-am mutat eu la Gherla din satul Orman. Lucram la constructii de blocuri in Gherla. Nu m-am gandit niciodata ca voi locui in bloc, chiar spuneam ca nu mi-ar place. In 1979, intr-o dimineata cand veneam de la autobuz printre blocuri, am auzit o voce clara si raspicata care imi spunea sa cer apartament ca trebuie sa ma mut in Gherla. Mesajul s-a repetat de tri ori.Era clar pentru mine, asa ca am hotarat sa merg la seful de santier sa-mi dea apartamet. Acesta a ramas surprins si mi-a spus ca la santeristi nu se da apartamente dar sa incerc totusi la primarie. Primaria a spus ca ei nu sunt in masura sa-mi dea si ca nu au repartitii pentru santeristi, dar daca vreau, se poate pe bani. Am luat cu imprumut de unde am putut si cand sa depun cei 25 de mii lei, avansul pe care trebuia sa-l depun la CEC a venit tovarasul inginer de la birou nostru si m-a rugat sa nu cumva sa fac asta ca ar fi de rasul lumii ca eu santerist cu atatia copii sa-mi iau apartament pe bani. L-am ascultat dar apartement nu am primit. Cand mi s-a nascut al 12-lea copil am avut un indemn sa-i scriu lui Ceausescu o scrisoare si sa-l invit la binecuvantarea copilului nostru. A fost o scrisosre simpla scrisa pe o foaie de caiet:”Am vazut in ziare ca iubiti mult copiii. Intrucat in familia mea s-a nascut cel de al 12-lea copilas va invit la binecuvantarea pruncului meu.” Nu i-am spus nimin cu privire la sramtorarea noasta, doar atat. Am asteptat raspuns trei luni si nici un raspuns. M-am pus pe rugaciune si am rugat pe Domnul sa faca ceva pentru ca asa nu se mai putea trai, eram asa de inghesuiti, 15 persoane in doua camere, gaz nu aveam ci doar o soba la curent care nu dadea randament iar pereti curgeau si erau plini de igrasie. Am cazut pe genunchii si m-am rugat sa faca El ceva! Atunci Dumnezeu mi-a raspuns asa: “… nu am fost eu Dumnezeul tau si al tatalui tau din copilaria ta? Ce nu ti-am facut si ce nu ti-am dat de zici ca nu pot sa-ti dau o casa incapatoare? Da, am sa-ti dau, voi lucra prin oameni mari cum nici nu te gandesti, te voi pune intr-un loc unde nu-ti va lipsi painea si apa …”
Dimineata urmatoare a venit o persoana de la Primarie foarte revoltata de ce am indraznit sa-i scriem tocmai lui Ceausescu si ne-a facut masuratorile locuintei actuale. Peste cateva zile au venit tot de la primarie la mine pe santier si m-au luat si m-au dus la blocul unde urma sa locuiesc. S-au purtat cu mine foarte frumos si mi-au explicat cu rabdare tot ce voiam sa stiu tot intrebandu-ma daca sunt multumit. Eram foarte multumit si slaveam pe Dumnezeu. Interventia mea la oameni de a obtine un apartament a durat luni,(si poate mai dura daca nu intervenea Dumnezeu) dar cand am apelat la Dumnezeu El a facut-o in cateva zile.
Dupa cateva zile iar m-au cautat pe santier de la primarie. De data asta m-au dus in biroul primarului unde ma astepta seful de Partid al judetului Cluj, tovarasul Nichita care avea misiunea sa ma duca pe mine si sotia mea la cumparaturi. Tovarasul Nicolae Ceausescu ne trimisese suma de 3200 lei. Intr-o alta dimineata ma intampinat maistru si mi-a spus ca va fi sanctionat daca ma primeste la lucru. “Va trebui sa te duci inapoi acasa si sa te muti chiar azi, iti vom da noi masina si tot ce ai nevoie, … asa cum au iesit evrei din Egipt, asa trebuie sa te muti tu astazi. Ia covata cu aluat in spate si pana seara sa fiti mutati.” -mia spus maistru. “Pai nu e montata gazul ca de aceea nu ne-am mutat inca.” Mi-a spus sa nu port eu grija ca pana seara toate vor fi legate.
Asa lucreaza Dumnezeu si se si tine de promisiunile facute. M-a mutat intr-un loc unde nu mi-a lipsit nici painea si nici apa si desi aveam in fiecare an cate 7-8 copii la scoala nu simteam greul pentru ca Acela care a spus ; “Eu v-am luat in spinare de la obarsia voastra, v-am purtat si vreau sa va mai port pana la caruntetele voastre.” Isaia 46:3-4, Acela ne-a purtat si noua de grija. Slavit sa fie El!
...................





Este Dumnezeu sadic?

De ce sunt oamenii bolnavi daca Dumnezeu este asa de bun?
Buna intrebare, nu?
Ei, ca sa poti raspunde cat de cat corect trebuie sa fi trecut prin cuptorul lui Dumnezeu.
De ce trebuie sa ma lupt cu cancerul; ca sa nu mai pun si diabetul, steatoza hepatica, hipertensiunea si asmul?
Poate va intrebati cum poate duce un om atatea diagnostice si sa mai fie si multumitor?!
Ei aici e raspunsul la intrebarea mea.Nu le poti duce fara puterea lui Dumnezeu desi El nu ne da mai mult decat putem noi duce. (Poate pentru unii nu li se va parea  corect ca spun ca Dumnezeu ne da suferinta, dar sa ne amintim din carte lui Iov,  Satan a fost ingaduit de Dumnezeu  sa-l incerce pe Iov )
Suntem pusi inaintea cuptorului si nu ni se da alternativa nici nu suntem intrebati daca vrem, daca acceptam …
Cand cuptorul se deschide si fierbanteala lui ne ajunge incepem sa tipam, sa cutam ajutor la oameni, sa cautam sa ne prindem de ceva palpabil ca sa nu intram in el. Atunci in clipa aceea Domnul Isus este acolo, ne ia pe brate si intra cu noi in cuptor. De ce simti pace in mijlocul necazului tau? Pai d`aia ca esti in bratul Lui. Cu cat stai mai linistit si te pitesti la pieptul Lui, cu atat simti mai putin vijelia focului.
Si totusi Dumnezeu este sadic?
Nu, categoric, nu! Cand  aurul sufletului nostru are depuneri mari de zgura, atunci aurul trebuie curatit si stim toti cum se curata aurul.  Tatal plin de mila si dragoste zice:  “Trebuie curatit iar curatirea este cam aspra si dureroasa, am sa intru cu el si am sa-i barez loviturile, am sa-i pun balsam pe rani, am sa-l iau sub bratul Meu cand vijelia va fi mare, nu, nu am sa-l las singur!” Atunci noi simtim pacea Lui si ne miram ca toti raman uimiti de curajul si seninatatea noastra de care dam dovada trecand prin asa mare incercare, dar de fapt Mana Celui Atotputernic ne ocroteste si de multe ori i se face mila de noi si ne vindeca parandu-i rau de tot raul care ni s-a facut.
Este Dumnezeu sadic?
Ieremia 31:28 Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor că să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul.”





Marturie – Pavel Valeria


Vreau sa impartasesc ultima mea experienta cu Domnul. Eu am avut cancer si am trecut printr-o operatie si un tratament radio-chimio-terapeut foarte sever, Am fost foarte bucuroasa cand la ultimele analize mi s-a spus ca boala s-a retras total. In mintea mea s-au nascut tot felul de intrebari, care  100%  nu erau de la Domnul. “De ce trebuie sa trecem si noi copiii Tai Doamne prin aceasta boala “cancer”? De ce daca tot trecem nu santem vindecati miraculos si sa nu trebuiasca sa trecem pe la medici? Nu s-ar putea sa faci deosebire intre noi si cei din lume, Doamne, cum ai facut cu evreii in tara Egiptului? ….
Tot framantandu-mi mintea, am auzit vocea Duhului Sfant zicandu-mi:
“Eu lucrez in fel si chip; aminteste-ti cum stateam langa tine, cand erai pe patul de suferinta (Ii simteam prezenta acolo la reanimare, unde nu avea voie nimeni sa stea langa mine)  si cum am intervenit pentru tine si oameni au ramas uimiti de ceea ce am facut pentru tine. Aminteste-ti de pacea ce am lasat-o peste tine ( aveam o pace in acele zile, ca ma uimea si pe mine), de increderea ta, de zambetul si multumirea ce Am pus-o pe fata ta si cantarea de lauda care ti-Am lasat-o in inima. Am pus dejetul pe rana ce au facut-o oameni si s-a vindecat ( doctorii erau uimiti ce repede mi s-a vindecat rana (operatia), in ciuda diabetului depistat). Nu te-am lasat nici o clipa singura!
Am dorit ca cei din lume sa nu poata zice in ziua aceea: “… bine, bine dar pe ei i-ai scutit de boli si suferinte!”
Voiam sa le spun prin pacea ta, prin seninatatea ta si bucuria pe care ti-am dat-o:
“Priviti, acesta este copilul Meu; si ea sufera, dar nu dispera, si ea este bolnava dar nu ma blastama si nu se leapada de Mine!”
Si apoi am vrut ca prin incercare sa te curat de zgura, sa-ti intaresc credinta; iar prin lipsurile pamantesti am vrut sa te fac sa-ti incredintezi ziua de maine in mana Mea.
Ochii Mei au plans pentru tine, pentru ca durerea ta a fost si durerea Mea.
Prin toate astea te-Am binecuvantat!!!”
Inca odata trebuie sa ma plec in fata intelepciunii Lui Dumnezeu si sa spun ca si psalmistul: ” Cat de nepatrunse mi se pas gandurile Tale, Dumnezeule, …”
Dumnezeu nu ne lasa sa trecem la voia intamplarii prin incercari, El are un scop bine intemeiat. Daca nu ne vindeca sa putem spune “uau” nu inseamna ca nu si-a facut numele de Slava in fata celor necredinciosi. Am citit undeva :
“Am invatat ca infrant nu sunt atunci cand am durere in suflet, cand am lacrimi in ochi, infrangerea e atunci cand incetez sa mai cred, cand incetez sa mai lupt,,,, Dar adevarati luptatori nu renunta niciodata … Ei lupta pana la sfarsit … deci … lupt! Caci ma asteapta Isus cu bratele deschise la sfarsitul drumului sa-mi dea cununa de invingator.”



Marturie Pavel Valeria 2

Privesc vantul ce sufla petalele din florile de mar si-mprastie mireasma imbatatoare, care patrunde pe fereastra mea, si-mi zic:
_ Este suflarea Domnului meu care-mi imbalsameaza viata, ducandu-ma pe culmi de fericire!!! Apoi, in oglinda apelor zaresc cum cerul imbratiseaza pamantul de la un orizont la altul, simtind cum sunt si eu cuprinsa in duioasa si binecuvantata dragoste a lui Dumnezeu. Ciripitul pasarelelor intrecandu-se cu zumzetul albinelor, strabate zarea trecand din floare in floare, din copac in copac aducand susurul bland al vocii Tatalui ceresc: “- Te iubesc c-o iubire vesnica!” Razele de soare care imi mangaie crestetul imi da de stire ca sunt inca pe bratul Domnului, in odihna Lui.
Lasandu-mi ochii sa mi se scalde in asa belsug de frumusete, gandul imi zboara la o alta primavara minunata:
“Oameni alergau fiecare cuprinsi de dorinta egoista din zilele noastre. Undeva intr-un parc al orasului, un cersetor cerea de mila. Avea hainele ponosite, uzate dar curate. Vocea lui rasuna pe-o nota atat de apropiata milei incat n-am rezistat si sensibilizata pana la lacrimi, m-am apropiat si i-am lasat in palma ultimi banuti care ii mai aveam. Imi pare ca am vazut ceva in palma Lui, dar am dat la o parte gandul indraznet care ma incercase. O soapta straina imi inclina balanta indoielii zicandu-mi: ” … cu ce ai sa cumperi paine la copii?” Dar cand ochii mei i-au intalnit pe ai Lui si le-am simtit blandetea, s-a stabilit in inima mea siguranta clipei urmatoare. Avea ceva aparte in privire, o dragoste, o bunatate si o pace ce-mi umplea sufetul! Glasul cu care ma binecuvanta era ca o sinfonie cereasca ce-mi infiora fiinta! Avea ceva in El din cer!
A fost o experienta minunata si unica !!!
Din aceea zi dau cate un banut fiecarui cersetor sperand sa-L mai inalnesc pe “Cersetorul meu” … dar … in zadar!
Mila si dragostea impletita cu bucuria datatorului o gasesc in fiecere sarac, dar aceea privire, aceea voce, nu cred ca am sa le mai intalnesc numai atunci cand voi pleca in vesnicii la El.
“…. Sa-ti deschizi mana fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta. Deutronom 15:11
” Cine are mila de sarac, imprumuta pe Domnul si El ii va rasplati binefacerea.” Proverbe 19:17




…. si m-am intors la Domnul (Pavel Valeria )

Cu inima zdrobita, neiubita de nimeni si neinteleasa, zaceam in ungherul intunecat al deznadejdii, asteptandu-mi sfarsitul.  ”Oare atat a fost tot?”ma intrebam adesea;  ”Nu mai exista pentru mine nici o speranta?”
Asa m-a gasit Domnul cand atat de timid a batut la usa inimii mele.  Nu credeam ca cineva ma mai poate iubi, asa ca nu i-am dat ascultare.  Stam dupa zavor si pandeam prin crapatura usii sa vad ce m-ar indemna ca sa-I deschid!? Privindu-L, lumina Lui a trecut prin ochiul meu la suflet,  lasandu-mi atata pace;  nu mai vazusem pe cineva atat de plin de iubire, avea atata bunatate … Dar avea Mainile strapunse si pe cap purta o cununa de spini insangerata, pieptul ii era rosu, parca era plin de trandafiri … atata jale … atata durere … oare cine i-au pricinuit toate acestea? Si parca imi auzea gandurile caci mi-a raspuns: “Tu cu pacatul tau! ” Durerea remuscarii pe care am simtit-o in pieptul meu m-a facut sa cad la pamant.  Am tras incet zavorul,  gandindu-ma cu groaza ce o sa-mi faca;  desi meritam orice; dar nu … mai bine nu …. poate alta data … nu, sa nu intre acum!  Stam incremenita si asteptam sa dea buzna, sa ma certe, sa-mi ceara sa fac lucruri de care nu eram capabila sa le fac …. Asa a trecut o vreme in care treptat linistea si pacea s-au asternut peste fiinta mea.  Intr-un tarziu m-am uitat sa vad ce face? De ce nu intra? Statea tacut,  gata oricand sa intre, dar numai daca deschideam eu.  Atunci n-am mai putut sa stau nepasatoare si usa I-am deschis-o larg;  si odata cu Oaspetele-mi drag, a intrat atata lumina,  atata pace si un balsam minunat, cum nu mi-am putut imagina vreodata.
M-a luat m-a dus la scaldatoare, apoi m-a imbracat  intr-o haina de printesa, mi-a pus inel pe deget si incaltari noi mi-a dat,  sa pot strabate tot tinutul si sa povestesc tuturor despre mantuirea mea.  Asa am ajuns la voi si va marturisesc ca nu l-as mai lasa niciodata sa plece din inima mea.
“Iata Eu stau la usa si bat, daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine!”Asa va cheama Domnul pe voi toti care mai stati departe de El! Veniti, veniti la EL



Ramas bun, ne vedem acasa


Am cules fructele zilelor si le-am pus intr-un cos de aur pe cantarul cerului. Nu sunt multe, dar nici prea grele si totusi Cel ce vegheaza a spus:  “Ajunge, au atins greutatea necesara, se poate stopa culesul zilei, vino sa-Mi predai roada zilelor tale.” Poti sa te impotrivesti unei astfel de chemari?
Culegeti-va zilele cat mai bine si umpleti-va cosul cu roade bune pentru ca nu stiti cand vi se va spune: “Gata, ajunge!”
Stau intre pamant si cer cu bratele intinse ca o balanta si incep sa pun in causul drept tot ce voi lasa atunci cand pasi-mi se vor indrepta spre cer.
Familia cu sotul si iubitii mei copii, mama, surioarele, fratiorul meu – imi aduc aminte cat de nerabdatoare si ce staruitor strigam: “Balza, ada-mi in flaciol!”  Mai sunt fratii si surioarele dragi cu care m-a infratit Domnul – cu cata dragoste m-au inconjurat atunci cand tot idealul meu se prabusea. Frati si surori carora nu le-am vazut chipul dar ii voi recunoaste dupa dragostea care mi-au aratat-o in clipa deznadejdii mele.
Ce mai am de pus? Cariera? Locuinta intre a carui pereti s-au petrecut clipele de declin dar si de rebilitare a vietii mele? Nu, toate acestea nu ma pot tinea aici!
Apoi incep sa pun in cusul stang ce ma asteapta acolo: un loc pregatit pentru mine chiar de Domnul Isus, nu stiu cum arata, va trebui sa ma il vad prin credinta. Acolo nu va mai fi plans si durere, nu va fi frig si nu voi suferi nici de caldura, toata suferinta va lua sfarsit.
De ce sunt asa sigura ca voi ajunge in cer?  Pentru ca stiu ca este o fagaduinta: ” …. acolo unde voi fi Eu sa fie si ei!” si stiu ca Dumnezeu este credincios fagaduintelor Lui.
Ramas bun, ne vedem acasa !!!



SCHIMBAREA VIZAVI DE ANOTIMPURI Omul inainte de a se intoarte la Dumnezeu Este ca un pom in iarna. Este uscat, neroditor si ai spune ca este...