La porţile de mărgăritar
Când era de vreo 60 de ani, Moody a spus odată cuiva: "Hawley, ţi-a fost vreodată dor de cer, ai avut o asemenea nostalgie?" Era după o zi de muncă istovitoare. Această nostalgie l-a cuprins pe Moody în ultimul an al vieţii sale pământeşti.
Pentru luna Noiembrie 1899, el acceptase invitaţia să ţină evanghelizări în Kansas City. A ajuns acolo cu trenul sâmbătă 11 Noiembrie, fiind întâmpinat de o mulţime de credincioşi şi jurnalişti. Evanghelizările au avut loc în Sala Convenţiei, un amfiteatru cu 15.000 de locuri. Un cor de vreo 1.000 de persoane şi un cvartet bărbătesc contribuiau la aceste servicii. Aici a apărut boala lui, cu câteva zile înainte de 17 Noiembrie, când a trebuit să se întoarcă la Chicago. C.C. Case, conducătorul corului, descrie constatarea bolii lui:
"Marţi dimineaţa, la micul dejun, l-am văzut palid şi a mâncat foarte puţin. L-am întrebat dacă-i odihnit şi mi-a răspuns: "Am dormit pe scaun toată noaptea". Fără îndoială, mi-am dat seama că era un om bolnav, încercând să aflu de ce suferă, mi-a spus că de câteva săptămâni are dureri în piept şi a adăugat: "N-am spus nimic familiei, că nu m-ar fi lăsat să vin aici". Am stăruit să chem un medic; întâi n-a vrut, dar după câteva ore a consimţit. Doctorul Schaufler i-a pus pe piept nişte comprese cu muştar, care i-au uşurat durerea. Apoi a mai ţinut 6 predici, dar i-au slăbit tot mai mult puterile. În ultimele două zile, a trebuit să fie adus cu o trăsură, deşi locuia foarte aproape. Când începea să predice, nu se observa slăbiciunea, căci se aprindea în el vechiul patos, dar când ajungea în camera sa era istovit. Am voit să anunţ familia, dar n-a vrut, până când a plecat acasă.
Dintr-o predică ce a ţinut-o aici la Kansas City, se poate observa că el îşi prevedea apropierea sfârşitului: "Nu sunt de acord cu părerea că cele mai bune zile ale noastre aparţin trecutului". Zâmbind şi-a mărturisit impresia avută cu un an în urmă, citind în unele ziare: "Bătrânul Moody este în oraşul nostru". - "De ce asta? Am numai 62 de ani şi faţă de veşnicie, sunt numai un copilaş".
"Spunem că aici pe pământ se trăieşte. Nicidecum, aici e locul unde murim. Căci viaţa e ca un abur. Mereu vedem înmormântări. Colo cineva care şi-a pierdut tata, dincolo şi-a pierdut mama. Colo a rămas un loc gol în familie, dincolo nu se mai aude numele sorei, sau lipseşte fratele. Moartea păşeşte triumfătoare printre noi în această lume. Ieri chiar am întâlnit o mamă care şi-a pierdut copilaşul. Moartea e în faţa noastră, în urma noastră, la dreapta şi la stânga noastră. Vizitaţi spitalele, ospiciile şi azilele de bătrâni. Vedeţi numărul mare de puşcăriaşi, vreo 70.000 de criminali în ţara aceasta".
"Dar priviţi la lumea de dincolo. Acolo nu mai e durere, întristare, moarte, boală, bătrâneţe, gârbovire, o slăbire a vederii, nici lacrimi. Acolo e pace, bucurie, dragoste, fericire. Acolo nu mai e încărunţire şi toţi sunt tineri. Acolo e râul vieţii pentru vindecarea popoarelor şi viaţa veşnică. Gândiţi-vă la ea! Viaţă fără de sfârşit! Şi totuşi, atâţia aleg doar viaţa aceasta, în loc să aleagă pe cea din cer. Nu-ţi închide inima faţă de viaţa veşnică. Primeşte darul vieţii. Trebuie doar să primeşti acest dar. Vrei?"
La terminarea unui serviciu, Moody, rezemat de orgă, s-a adresat păstorilor grupaţi în faţa sa: „Îmi îngăduiţi să vă spun şi vouă un cuvânt?" - "Da, da", răspunseră ei în cor.
"Ei bine, nu sunt prooroc. Dar ce vă spun se va adeveri ca o profeţie. În aceste zile auziţi mereu despre predicatorul viitorului - acel al secolului 20. Ştiţi cum va fi el? Va fi un predicator care va deschide Biblia, dar va predica fără Biblie. O, sunt bolnav de acest fel de predică. Mi se face rău să aud predicând oratori cu limba de argint. Îmi place să aud predicatori, nu mori de vânt".
Să fi simţit el că aceasta îi era ultima sa predică? La încheiere, apelul său a fost cu totul deosebit:
"Să presupunem că ar trebui să trimit nişte scuze scrise în seara aceasta. Iată cum ar suna ele: "Către Împăratul cerurilor: în timp ce eram în Sala Convenţiei din Kansas City, azi 16 Noiembrie 1899, am primit printr-un slujitor invitaţia să fiu prezent la cina nunţii Preaiubitului Tău Fiu. Vă rog să mă scuzaţi că nu voi lua parte".
"Voi tineri, aţi semna o asemenea scuză? Voi, mamelor, aţi semna-o? Sunteţi gata să veniţi aici la masa presei şi să semnaţi această scuză? Poate mai degrabă aţi spune: mâna mea să-şi uite îndemânarea de a semna şi limba să mi se lipească de cerul gurii, decât să semnez o asemnea scuză. Mă îndoiesc că s-ar găsi unul care să semneze aşa ceva. Atunci de ce nu daţi curs invitaţiei lui Dumnezeu? Nu o nesocotiţi. E însăşi invitaţia dragostei lui Dumnezeu la marea sărbătoare şi Dumnezeu nu trebuie luat în batjocură, nu glumi cu El".
"Dar îngăduiţi-mi să scriu un alt răspuns: "Către Împărarul cerurilor: în timp ce eram în Sala Convenţiei din Kansas City, azi 16 Noiembrie 1899, am primit o presantă invitaţie prin unul din slujitorii dvs. să iau parte la cina nunţii Unicului Tău Fiu. Mă grăbesc să vă răspund: prin Harul lui Dumnezeu voi fi prezent".
Aceasta a fost încheierea ultimei predici a lui Moody, din seara de joi 16 Noiembrie 1899. La cerinţa stăruitoare a medicului său, el a consimţit să părăsească Kansas City cu trenul de vineri, pentru Chicago, călătorie ce pe vremea aceea dura două nopţi şi o zi. Pe drum s-a petrecut un incident, care, deşi a fost neplăcut, l-a îmbucurat. De la Saint Louis la Detroit s-a defectat locomotiva trenului şi a trebuit să fie schimbată. Această întârziere părea să-l facă să nu mai prindă legătura de Chicago. Ceea ce l-a îngrijorat pe Moody, căci se simţea rău. Mecanicul de pe noua locomotivă, aflând că Moody se află bolnav în tren, a trimis să-l anunţe să fie liniştit că va face tot posibilul să scoată întârzierea şi să sosească la timp. "Spune-i - a exprimat mecanicul - că acum 15 ani, am fost convertit la una din predicile lui şi totul îi datorez lui". Într-adevăr, mecanicul a făcut ce a putut să sosească la timp.
Moody îşi anunţase printr-o telegramă familia: "Medicul crede că am nevoie de odihnă. Sunt în drum spre casă".
Sosind la Greenfield, Moody a făcut drumul de 18 km până acasă într-o căruţă. A urcat la etaj cu puţină dificultate, de unde nu s-a mai coborât niciodată. La început s-a sperat că deplina odihnă la pat va restabili inima sa slăbită. Specialiştii sperau că sănătatea lui se va reface, dar el era tot mai slab, din zi în zi. După această lungă activitate intensă, fără să fi fost bolnav niciodată mai mult de o zi sau două, acum dintr-odată a fost doborât. Stând la pat i se părea că timpul trece mult prea încet. Joi 21 Decembrie a devenit mai neliniştit, dar totuşi i-a răspuns calm cuiva care l-a întrebat dacă se simte mai binişor: "O, da, Dumnezeu este foarte bun cu mine, tot aşa şi familia mea".
Vineri 22 Decembrie, de fapt este cea mai scurtă zi a anului, în zori, a fost ziua care l-a introdus pe Moody în ziua fără noapte.
Cu câteva luni înainte, într-o duminică dogoritoare din August 1899 la New York, el spusese: „Într-o zi veţi citi în ziare că Moody a murit. Să nu credeţi, în acel moment voi fi mai viu decât acum. Am fost născut fizic în 1837 şi născut din Duhul în 1855. "Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh" (Ioan 3:6); căci ce este născut din carne moare, ceea ce este născut din Duhul trăieşte veşnic. Aceasta înseamnă nu doar veşnicia, ci veşnicia cu Cristos. Perdeaua subţire se va rupe". În ajunul morţii, în seara de 21 Decembrie, pe patul de suferinţă de la Northfield, Moody a scris pe o hârtie: "A vedea steaua Domnului e bine, dar a-L vedea faţă în faţă e mult mai bine".
Noaptea de joi spre vineri a fost cam tulburată. În prima parte a nopţii, Fitt, ginerele său l-a vegheat şi bolnavul a adormit într-un târziu. Pe la ora 3 a venit fiul cel mai mare şi a stat cu el; era neliniştit şi nu putea dormi. Abia pe la 6 a adormit vreo oră. Deodată a început să vorbească: "Pământul se depărtează, cerul se deschide în faţa mea". Will, fiul lui, a crezut că vorbeşte în somn, dar Moody era treaz şi i-a zis: "Nu, n-a fost vis. E minunat. Dacă aceasta e moartea, e dulce. Dumnezeu mă cheamă şi trebuie să merg".
Infirmiera a alergat să trezească familia şi pe medicul Wood care dormea la ei. Moody a continuat să vorbească încet, parcă din altă lume. Fiul i-a spus: "Tată, iat-o pe mama", întorcându-se spre ea, muribundul i-a spus: "Mamă, tu ai fost o bună soţie". Apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Se părea că trecuse în veşnicie, dar după puţin timp a început să-şi revină. Văzându-i pe toţi în jurul patului său, i-a întrebat: "Ce faceţi aici?" Apoi, se pare, dânduşi seama: "Ceva curios. Am fost dincolo de porţile morţii, spre porţile de cristal ale Cerului şi iată că am venit înapoi. Foarte curios". Apoi a spus despre lucrarea care o lăsa fiecăruia: Şcolile de la Northfield celor doi fii, fiica şi ginerele să se ocupe de Institutul Biblic din Chicago. La întrebarea fiicei că ce lasă în răspunderea mamei lor, el a spus: "O, ea e ca Eva, mama noastră a tuturor", în sensul că ea îi va ajuta pe toţi în lucrare. La strigătul fiicei sale: "Tată nu ne părăsi", el răspunse: "Nu mă scutur de viaţă. Rămân cât pot, dar dacă mi-a sosit timpul, sunt gata". Apoi l-a cuprins somnul şi a adormit liniştit, în pace. Din somn a trecut în veşnicie.
"Şi am auzit un glas din cer, care zicea: "Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, cari mor în Domnul!" - "Da", zice Duhul; "ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!" (Apocalipsa 14:13).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu