Iata o păţanie a unor penticostali plecaţi în misiune prin părţile Clujului. Veniseră într‑un sat uitat parcă de lume; făcuseră un drum lung şi puţin bănuiau păţania pe care aveau s‑o trăiască. Veniseră pe vreme bună, cu soarele sus şi nori nicăieri. Când au scos însă instrumentele să cânte în uliţa satului, în faţa singurei case care adăpostea o familie de pocăiţi, micul grup n‑a apucat să cânte decât câteva strofe că, aşa ca din senin, venite parcă de după un colţ unde‑i pândiseră, s‑au pornit şuvoaiele. Ploua torenţial de rupea pământul.
Uzi până la piele, cu instrumentele ude, „pocăiţii” s‑au dat bătuţi şi s‑au refugiat în casa fratelui lor de credinţă. Nici să se roage nu le venea … făcuseră atâta amar de drum de pomană. Se părea că cerul le încurcase toate socotelile.
Când s‑a mai potolit puţin potopul de afară, gazda a ieşit să vadă cine strigă în stradă şi s‑a întors să le spună:
„Sunt cincisprezece bărbaţi şi spun să ieşiţi afară la ei, că au să vă ceară ceva…”
„Pocăiţii” s‑au uitat speriaţi unii la alţii: „Şi udaţi şi bătuţi?” De asta veniseră ei la „evanghelizare”?
De ieşit au trebuit să iasă şi, ca să le fie mai la îndemnă, au ieşit toţi, deşi grupul lor nu era prea arătos pentru bătaie…
„V‑am ruga frumos, dacă nu vă este cu supărare, să mai cântaţi câteva cântări de‑ale dumneavoastră. Că popa al nost” tot face slujbe şi cântă de câteva săptămâni de zile, dar ploaia n‑a venit. Dumneavoastră numa’ ce‑aţi cântat puţin şi v‑a ascultat Domnu’. Vă rugăm să ne mai cântaţi, că‑i mare seceta şi avem nevoie de apă …”
Cerul, la urma urmei, ştiuse el ce trebuie să facă. Stăpânul ploii pregătise fără să ştie ei „situaţia”, aşa ca sătenii să vină ei singuri să le ceară apă pentru secetă. Şi le‑au dat… dar cel mai frumos a fost că le‑au dat şi ceva din… apa vie a Cuvântului lui Dumnezeu, bună şi numai potrivită pentru orice fel de secetă …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu