America nu poate să cadă... fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită... fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.
Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni.... care să se trezească şi să se alipească de Tine" (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?
Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă" este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.
Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă" în tensiunea plăcerii - argumentează ei - face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie."
Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!
Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:
Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.
E mort sufletul, dragostea, dorul.
Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,
Iar inima-i rece, căruntă ca părul!
Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.
Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?
Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi", i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.
Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.
Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.
Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).
Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute... Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.
Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii" l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc... obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire."
Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?
Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.
Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică - să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică - am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?" Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!
Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.
În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.
Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!"
Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei" şi „Parparul Politicii" sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.
„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic..."
Biserica din Laodicea
„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare."
Ezechiel 16:49
„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?"
Mica 2:7
„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.
Samuel Chadwick
„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!" se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!" Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.
Joseph Parker
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu