"Era odata un tibetan care plecase de unul singur spre o manastire ridicata în varf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere şi tunete.
Omul a gasit un han unde sa se adaposteasca abia dupa ce s-a lasat întunericul. A schimbat cateva vorbe cu stapanul locului, a mancat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziua şi calatorul era gata de plecare.
Hangiul s-a uitat pe fereastra, a vazut cum toarna cu galeata şi a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prapad, n-o sa apuci sa ajungi nici pana la urmatorul han, daramite sus pe munte!“
Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag: „Nu-ţi face griji. Sufletul meu a ajuns deja acolo, aşa ca picioarelor mele le este uşor sa-l urmeze.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu