marți, 11 octombrie 2011

«Eli, Eli, lama sabactani? ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»

Cele mai însingurate ore, pe care a trebuit vreodată un om să le îndure pe pământ, au fost orele de la Golgota; Isus a fost nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi om, atunci când a murit pe Golgota. 
După Scriptură, Isus Cristos a fost răstignit «la ceasul al treilea» (Marcu 15, 25) (dimineaţa la ora 9). Şi «pe la ceasul al nouălea» (după-masă pe la orele 15) a strigat cu glas tare, cutremurător: «Eli, Eli, lama sabactani? ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (v. 34). Aceasta înseamnă deci că Isus Cristos, atunci când a strigat, atârnase deja timp de şase ore în singurătatea groaznică a crucii! Înseamnă că cel puţin o parte dln cele şase ore nu L-a mai avut pe Dumnezeu ca Tată şi nici măcar de partea Sa. Faptul că în acest răstimp nu L-a mai avut ca Tată reiese din aceea că E1 - care întotdeauna când se referea la Dumnezeu spunea Tatăl Meu -, în acel moment, S-a adresat Dumnezeului. Şi faptul că nu-L mai avea nici pe Dumnezeu de partea Sa rezultă din cuvintele Sale disperate: «...pentru ce M-ai părăsit?» El Îl chema în ajutor pe Dumnezeu, dar Dumnezeu Îl părăsise!  

Isus a fost lipsit de orice dragoste şi de orice mângâiere in acele ore acolo sus pe Golgota. În locul siguranţei pline de bucurie a prezenţei Tatălui Său, L-a chinuit o groază paralizantă. În locul unei puternice certitudini lăuntrice, L-a înfiorat tăcerea glacială a lui Dumnezeu. În locul privirii iubitoare a Tatălui, El a văzut doar întunericul de nepătruns. În locul păcii şi cântărilor de sus, a fost pătruns de vuietul şi urletul întregului iad. Isus Cristos a trăit exact opusul a ceea ce psalmistul mărturiseşte plin de credinţă: «Chiar dacă ar fr să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine; toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie» (Psalm 23, 4). Isus a umblat literalmente «prin valea umbrei morţii~ , Dumnezeu nu a mai fost cu El, «toiagul şi nuiaua» Tatălui nu L-au mai mângâiat.  

De ce - putem să ne întrebăm - de ce oare? Fiindcă nu a existat o altă cale. Pentru că deşi Isus era Mielul fără cusur şi fără prihană al lui Dumnezeu, deşi n-a păcătuit niciodată în viaţa Lui, deşi a rămas curat şi nepătat, El a suferit pe Golgota moartea păcătosului. Să ne înţelegem bine: El nu a murit ca păcătos - deoarece aşa cum s-a spus, El a fost şi a rămas fără păcat -, ci datorită păcatelor întregii lumi.
Ştii tu ce înseamnă să treci prin moartea păcătosului? Ştii tu ce consecinţă groaznică şi inevitabilă ascunde o asemenea moarte? Vreau să-ţi spun: la o asemenea moarte:
- Dumnezeu nu este prezent; - cerul este închis;
- Cel Veşnic Îşi întoarce privirea în altă parte!
O astfel de moarte este cel mai îngrozitor, cel mai cumplit şi cel mai teribil lucru care se poate întâmpla unui om necredincios. Există suficiente mărturii în acest sens. Iată doar câteva exemple:  

- Filozoful ateu David Hume a strigat la moartea sa: «Sunt în flăcări!» Disperarea sa constituia o imagine groaznică.

- Moartea lui Voltaire - gânditorul şi scriitorul iluminist francez, renumit şi pentru atitudinea sa sarcastică faţă de Dumnezeu - trebuie să fi fost atât de groaznică încât sora medicală a spus după aceea: «Pentru toţi banii din Europa n-aş mai vrea să văd un necredincios murind!» El a strigat toată noaptea după iertare.

- Hobbes, un filozof materialist englez, a spus cu puţin înainte de moartea sa: «Mă găsesc în faţa unui salt înspăimântător în întuneric.»

- Goethe a strigat: «Mai multă lumină!»

- Churchill a murit având pe buze cuvintele: «Cât de nebun am fost!» 

Numai aceste câteva exemple ne arată, înfricoşător de clar, ce înseamnă să treci prin moartea păcătosului. Isus a îndurat agonia morţii păcătosului, cu toate că El Însuşi - şi aş dori să subliniez încă o dată - era absolut fără păcat şi a rămas fără păcat. El a suferit o moarte atât de cumplită, pentru că a luat toate păcatele oamenilor din toate timpurile în trupul Său, pe cruce. Petru spune acest lucru în prima sa Epistolă: «El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire» (1 Petru 2, 24a). Atunci când Isus a îndurat agonia morţii, cerul s-a închis cu adevărat, Tatăl Şi-a întors privirea în altă parte, Cel Veşnic Şi-a întors faţa de la EI; iar EI, Fiul, atârna singur şi părăsit pe cruce. Ce valuri înfiorătoare ale iadului trebuie să se fi revărsat asupra Lui! În psalmul mesianic 22 ni se descriu, în mod clar şi înfricoşător, suferinţele lui Isus în acele ore cumplite de pe cruce: «0 mulţime de tauri sunt împrejurul meu, nişte tauri din Basan mă înconjoară. Îşi deschid gura împotriva mea, ca un leu care sfâşie şi răcneşte. Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii. Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr.» (v. 12-17a). 


Frate şi soră, cât de greu trebuie să fi fost acest lucru pentru Isus Cristos! Nu e de mirare deci izbucnirea acestui strigăt din inima Sa rănită: «Eli, Eli, lama sabactani? ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» A fost strigătul unui om care a căzut într-un abis adânc şi a cărui inimă era complet zdrobită. 
  

Niciun comentariu:

SCHIMBAREA VIZAVI DE ANOTIMPURI Omul inainte de a se intoarte la Dumnezeu Este ca un pom in iarna. Este uscat, neroditor si ai spune ca este...