Despre suferinţă

Nu întâlnim în lume nimic mai des ca suferinţa. Mintea omului nu poate pătrunde nici de unde vine ea, nici cu ce scop vine. Ea este socotită ca o piedică în calea fericirii sau a bucuriei de a trăi. Necredinţa şi aici se arată lipsită de mângâiere, iar credinţa, dimpotrivă, se arată şi aici ca plină de mângâiere.

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă multe lămuriri în privinţa suferinţei, iar noi nu le putem strânge pe toate. Când citim Cuvântul, odată îţi apare cu mai multă putere un cuvânt, altădată alt cuvânt şi este greu să putem aduna toate gândurile care se grupează în jurul suferinţei.

1. În primul rând, suferinţa este pedeapsă pentru păcat; dacă n-ar fi fost păcat, n-ar fi fost nici suferinţă. Păcatul rupe legătura cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi al oricărei binecuvântări; şi dacă s-a rupt această legătură, din acest fapt nu poate să iasă decât amar şi suferinţă. De multe ori, suferinţa merge înaintea morţii.

Cuvântul lui Dumnezeu are multe locuri care vorbesc despre suferinţă ca pedeapsă pentru păcat şi unul din ele este cel din Ieremia 2:19, unde citim aşa: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi răzvrătirea ta te va mustra; şi vei şti şi vei vedea ce rău şi ce amar este să părăseşti pe Domnul Dumnezeul tău." Iar prorocul Mica zice: „Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui" (7:9).

Între păcat şi între suferinţă este deci o strânsă legătură, dar nu totdeauna reuşim să facem această legătură. De aceea, Domnul Isus atrage atenţia să nu fii gata să judeci pe cine suferă şi să-l socoteşti mai vinovat decât alţii, „În acelaşi timp au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. Şi răspunzând, El le-a zis: ‚Gândiţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au suferit astfel de lucruri? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.’" (Luca 13:1-5).

Când ucenicii au văzut pe orbul din naştere, au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" Isus a răspuns: ‚N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu’" (Ioan 9:2-3).

Dacă suferinţa este pedeapsă pentru păcat, ne întrebăm cu drept cuvânt: De ce atunci şi cei iertaţi de păcate suferă şi adeseori chiar mai mult decât cei necredincioşi? Tot Cuvântul lui Dumnezeu ne dă răspuns. Citim: „Aţi uitat de tot îndemnul pe care vi-l dă ca unor fii: ‚Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte.’ Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au disciplinat şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare, cu atât mai mult, să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei ne disciplinau pentru puţine zile, cum credeau ei că este bine; dar El, pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Orice disciplinare deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor încercaţi prin ea, roadă dătătoare de pace a dreptăţii" (Evrei 12:5-11).

Suferinţa aceasta a fost numită disciplină părintească. Despre ea se vorbeşte şi în alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. "Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc" (Apocalipsa 3:19).

În Psalmul 99 se vorbeşte de aleşii lui Dumnezeu, Moise şi Samuel, pe care Dumnezeu i-a ascultat, dar i-a şi disciplinat pentru greşelile lor.

În mustrarea părintească se arată purtarea de grijă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă este aşa, suferinţa are cu ea o mare mângâiere.

2. Suferinţa poate să fie şi suferinţă de încercare. Apostolul Petru scrie: „În ea (în mântuire) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări" (1 Petru 1:6). În Apocalipsa citim: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (2:10). Poporul evreu a fost pus la încercare prin călătoria lui prin pustie, pentru ca să i se cunoască pornirile inimii.

Cât de credincios este cineva, la necaz şi la suferinţă se vede. În timpurile cât suntem sănătoşi, cât ne merge bine, nu cunoaştem atâtea şi atâtea dedesubturi ale inimii noastre, nu ne dăm seama cât egoism nezdrobit este în noi, câtă nerăbdare, cât menajament al firii noastre, câtă încăpăţânare, câtă neascultare şi chiar câtă necredinţă este în noi înşine. Vine însă suferinţa şi atunci acestea se arată mai abitir ca oricând şi ne îngrozim.

În zilele bune, suntem siguri că ne învoim cu dreptatea căilor lui Dumnezeu şi că pe oriunde ar vrea El să ne ducă, El este drept şi bun cu noi. Când însă vine suferinţa, vedem că nu este tocmai aşa în sufletele noastre. Ne îndoim, ne întrebăm, ne cercetăm şi vedem că aproape nu mai avem încredere în scumpele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, care totuşi rămân neschimbate, nezguduite.

Credem că iubim pe toată lumea şi mai ales pe cei mai de aproape ai noştri, ne credem buni şi prietenoşi cu toţi, dar în suferinţă ne arătăm supărăcioşi, nervoşi, amari şi acri, chiar cu cei apropiaţi ai noştri, care ne iubesc. Când vine încercarea, atunci se arată ce este în noi.

3. Nu ne cunoaştem bine pe noi înşine şi de aceea îngăduie Dumnezeu suferinţa şi încercarea: ca să ne cunoaştem pe noi înşine. Din aceasta nu avem decât folos, căci Dumnezeu voieşte ca încercarea să se prefacă într-o suferinţă de curăţire. Curăţirea ne aminteşte de foarfecele care taie mlădiţa de la viţă. Domnul Isus vorbeşte despre aceste foarfeci care sunt întrebuinţate pentru ca noi să aducem mai multă roadă.

Scriptura vorbeşte de asemenea de cuptorul de topit metale preţioase. Este o aramă scumpă ca şi aurul, iar aurul însuşi este un metal preţios, la fel şi argintul. Şi aceste metale trebuie puse în cuptorul de topire, ca să se scoată din ele zgura. Tot aşa întrebuinţează Dumnezeu suferinţa pentru binele nostru. Fie că ea este disciplină părintească, fie că este suferinţă de încercare, trebuie să se prefacă în suferinţă de curăţire sub foarfecă Celui care vrea ca noi să aducem mai multă roadă.

El vrea să ne înveţe cu răbdarea, fără care nu suntem oameni desăvârşiţi, întregi şi să nu ducem lipsă de nimic (Iacov 1:4). Câţi au fost frumos împodobiţi cu această roadă minunată, răbdarea! Altă roadă este să crească ascultarea noastră de El, să se întărească încrederea noastră în El, să fie înmulţită iubirea noastră către El, să sporească rugăciunea noastră rodnică şi vie şi să se imprime chipul Domnului Isus în sufletele noastre. Dacă acestea le urmăreşte Domnul Dumnezeu cu noi, face ca, atunci când vine suferinţa, să nu dorim să ni se ia îndată de la noi. Doamne, m-ai pus în cuptor, ţine-mă în el cât ştii Tu să mă ţii şi fă să iasă din mine toată zgura care mai este în mine. Ai luat în mână foarfecă, taie, Doamne, cât ştii Tu că trebuie să tai, pentru că şi eu vreau ce vrei Tu, adică să aduc mai multă roadă...

4. Altădată însă, suferinţa este suferinţă pentru a fi păziţi de păcat. Prin descoperirile pe care le-a avut, Apostolul Pavel era în pericolul de a se mândri. Ca să-l ferească de aceasta, Domnul Dumnezeu a trimis peste el o suferinţă, un ţepuş. De trei ori a rugat pe Domnul să i-l ia, dar Domnul îi răspunde că ţepuşul rămâne, ca să fie păzit de mândrie (2 Corinteni 12:1-10). Carul este adesea împiedicat ca să n-o ia la vale şi să se prăbuşească. De multe ori, aşa este şi suferinţa: o piedică în calea noastră, ca să nu cădem în păcat. Un poet zicea: „Mult am suferit. Dar fără suferinţe unde aş fi fost eu acum?"

5. Altădată suferinţa este o suferinţă de adeverire, ca să se dovedească într-adevăr că suntem copii ai lui Dumnezeu. Credincioşi de zile bune pot să fie mulţi, în suferinţă însă, mai puţini. Credinţa trebuie să se arate ca veritabilă, şi tot aşa şi dragostea noastră către Cel care ne-a iubit cel dintâi.

„Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce a fost găsit bun (adeverit bun), va primi cununa vieţii, pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc" (Iacov 1:12). De aceea îngăduie Domnul Dumnezeu suferinţa, ca să se arate şi în suferinţă credinţa noastră şi dragostea pe care n-o poate şterge nimeni, încât să putem zice şi noi ca apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?". În suferinţă, cel credincios poate să cânte împreună cu psalmistul care zicea: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni, decât în Tine. Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este pururea stânca inimii mele şi partea mea" (Psalmul 73:25).

Cine suferă în felul acesta are o influenţă bună asupra celorlalţi, fie că aceia sunt credincioşi, fie că sunt necredincioşi. De la patul de suferinţă al celui care iubeşte pe Domnul Isus pornesc râuri de binecuvântare. Necredincioşii zic atunci: Ce Mântuitor este acesta care îi tine tari şi în suferinţă? Iar credincioşii, ieşind de acolo, slăvesc pe Dumnezeu că a binecuvântat pe un suflet aşa de mult, încât chiar şi în suferinţă îl preamăreşte.

6. Suferinţele trebuie să fie toate spre slava lui Dumnezeu. „Boala aceasta nu este spre moarte," a zis Domnul Isus, "ci ca să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu prin ea" (Ioan 11:4). De când am primit pe Domnul Isus, ne-am ales ca scop al vieţii să trăim pentru Domnul nostru şi să-L preamărim, prin orice ar fi să trecem. Iar prin suferinţă ni se dă ocazia să preamărim pe Domnul nostru, arătând cum credinţa noastră este mai tare decât necazul nostru.

Cineva scria undeva: „Suferinţă, cine este vrednic de tine? Aici eşti numită povară, acolo sus onoare, de care nu oricui i se face parte."

7. În sfârşit este suferinţa împreună cu Domnul Isus şi suferinţa pentru Domnul Isus, despre care scrie pe larg Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus spune: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate acestea din cauza Numelui Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis..." (Ioan 15).

De când ne-am hotărât pentru Domnul Isus, ştim că vom fi urâţi. Aceasta ne este spus clar; iar când am avut parte de ură, nu trebuia să ne mirăm, deşi la început ne-am mirat. După un timp ne-am mai deprins şi ştim că aşa trebuie să fie, cum este scris. Dar chiar când suferinţa este pentru Domnul Isus, parcă tot nu ne învoim în totul cu ea. Nu tot aşa era cu cei dintâi creştini; plini de dragostea Domnului Isus, aceia se arătau şi în privinţa aceasta cu totul superiori. Ei nu fugeau de moartea de martir, ci o doreau, câteodată chiar peste măsură de mult.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea (în fiecare zi, spune Luca) şi să Mă urmeze." Să fii gata deci, să suferi pentru Domnul Isus. Dar nu toţi credincioşii au cunoştinţa trebuitoare în ce priveşte „crucea", adică suferinţa pentru Domnul Isus. Cineva poate să sufere pentru nedelicateţea lui sau pentru lipsa lui de pricepere şi i se pare totuşi că suferă pentru Domnul Isus. „Cruce" sau suferinţă pentru Domnul Isus este numai aceea anume pentru El. Dacă însă sufăr din pricina nepriceperii mele sau a nedelicateţii mele sau chiar a pornirilor mele spre mânie şi altele, aceasta nu este „cruce."

Când vine suferinţa, ce facem de obicei? Cerem ca Domnul s-o ia de la noi. N-ar fi însă mai bine ca, în lumina gândurilor de acum, să zicem: Doamne, fă-mă să Te mărturisesc şi prin suferinţa mea şi fă-mă să învăţ ce vrei Tu să mă înveţi prin suferinţă? Sporeşte dragostea Ta în inima mea! Căci, fie că trăim, fie că murim, ai Tăi suntem.