Prefaţă la Prima Ediţie

Leonard Ravenhill (1972)

Iată aici darul meu sărac de pâinişoare şi peşti, o mâncare simplă, fără frişca şi ciocolata torturilor de nuntă. Mă simt ca marinarul acela pe care l-am văzut lovind într-un camarad, „fiindcă mi-a insultat mama", spunea el. Tot aşa, azi Domnul meu e insultat, iar Biserica Lui e ponegrită. Şi, credeţi-mă, sub această dublă ruşine, mă revolt. Biserica are mulţi duşmani. Poate sabia mea să doarmă? Nicidecum!

Cred că un milion de cititori ai revistei „Vestitorul Venirii Sale" au citit unele capitole din această carte, care au apărut acolo ca articole. „Vestitorul" a apărut în limbile spaniolă, germană, franceză, etc. Destul să spunem că prin această revistă cât şi prin ”Mărturia Alianţei" şi prin alte periodice, Dumnezeu a găsit cu cale să folosească aceste eseuri neacademice ca mijloace de binecuvântare pentru mulţi. Mă rog ca şi voi, cititorii mei, să fiţi plini de îngăduinţă şi să găsiţi ajutor prin ele.

Sincerele mele mulţumiri prietenului şi sfetnicului meu spiritual, Dr. A. W. Tozer, pentru bunăvoinţa arătată în scrierea Cuvântului înainte. Mii de mulţumiri sorei Hines şi fiicei, Ruth, pentru minunata lucrare de tipografiere şi corectare a manuscriselor (orice profit din urma vânzării acestei cărţi va merge pe câmpul misionar în străinătate). Să trăim având valorile veşniciei în faţa noastră.

Leonard Ravenhill (1972)

„Nici erudiţia înaltă, nici dicţiunea perfectă, nici capacitatea mintală deosebit de largă, nici floarea elocvenţei, nici înfăţişarea atrăgătoare a persoanei, nimic din acestea nu pot înlocui lipsa de foc lăuntric. Rugăciunea se ridică prin foc. Flacăra lăuntrică dă rugăciunii atât mişcare cât şi aripi, atât energie cât şi pasiune. Tămâia n-are nici un rost fără foc; nici rugăciunea fără flacără”.
E. M. Bounds

„Prin credinţă şi rugăciune, ridicaţi mâinile care au căzut jos fără putere; întăriţi genunchii slăbănogiţi. Mai păstraţi zilele acelea de post şi rugăciune? Luaţi cu asalt tronul harului şi nu vă îndepărtaţi de lângă el fără răspuns; harul dumnezeiesc se va revărsa până la urmă”.
John Wesley

„Înainte ca să izbucnească marea trezire din Gallneukirchen, Martin Boos a stat ore în şir, şi zile, şi adesea nopţi întregi în agonia singuratecă a rugăciunii de mijlocire. După aceea, când a predicat, cuvintele lui erau foc, iar inimile ascultătorilor ca iarba pârjolită”.
D. M. McIntyre, D.D

„Vai, câţi credincioşi sunt azi din cei care nu ştiu să se roage şi caută prin sforţări, hotărâri, cercuri de rugăciune, să cultive în ei „sfânta artă a rugăciunii" şi toate fără nici un rezultat. Pentru ei şi pentru toţi, iată secretul adevăratei vieţi de rugăciune: „Fiţi plini de Duhul Sfânt" singurul care este un „duh de îndurare şi de rugăciune!"
Rev. J. Stuart Holden

Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali" de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine" (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna"? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale" (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.
E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”
Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”
A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”
Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.
George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”
Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.
Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg

Rugăciunea atinge veşnicia

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi organizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune - cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor - este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!" S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega", deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri..." Aţi făcut lucrul acesta în ultima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul" Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!"

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a contemporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi administrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „a achita”, al lor era pe „a se ruga". Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.
S. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.
P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.
Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, acestea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.
S. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.
Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,
O, Dumnezeule, se întâlnesc;
Am totul pe deplin în Tine,
Prin Tine azi trăiesc!”
Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.
Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”
Ap. Pavel

La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali" în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie" e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au contractat o pasiune!

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!” Bine spus!

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pierderea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi textul de la Isaia 6:1-9: În versetul 5, „Vai de mine!" - o mărturisire! În versetul 7, „Iată... cărbunele acesta" - o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te" - o trimitere.

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!" Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dumnezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers." De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având probabil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi - "oameni fără ţară". Ce durere copleşitoare, amarnică!

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

- 15 milioane de evrei;
- 315 milioane mohamedani;
- 170 milioane budişti;
- 350 milioane confucianişti şi taoişti;
- 255 milioane hinduşi;
- 90 milioane şintoişti;
- şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Domnului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!" în biserici a dispărut cam odată cu dispariţia maşinilor Ford „model T". Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

Poate - cine ştie? - Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mergea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care urmează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea"? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să salvez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!"

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!", nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!", ci „Sfânt, sfânt, sfânt!" Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!" Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!"

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!" pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!" O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!" Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!"

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella." S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul" corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu" al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului" (Romani 6:6).

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!" Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi." Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul." Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am convingeri personale." Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte." Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?" Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!" - o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" (Psalmul 139:23-24). Atunci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.
James Gilmour de Mongolia

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.
Joan Climacus

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.
R. Sibbes

„Caut printre ei un om!” (Ezechiel 22:30)
„Ilie era un om...” (Iacov 5:17)

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?" noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!" Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii." La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului". Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!" Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur - un singur om - a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!" Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta."

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?
Ai munţi la care nu te poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate:
„Lucrurile imposibile" sunt specialitatea Sa!

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!" (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!" Apoi, după o vreme: „Arată-te!" Ar fi greşit să ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!" (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine" (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!" (Psalmul 2:8).

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată în circ de activităţi sociale!

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă"! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea" în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate... prin puterea care lucrează în noi" Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a Bisericii”
Paul S. Rees

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.
F. Linciome

„Doamne, nu cumva sunt eu?" (Ucenicii).

„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.
Zepp

O trezire într-un cimitir plin cu oase

„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase... şi iată că erau foarte multe... şi erau uscate de tot... El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului...” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii aceştia!"... Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil" este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

Profeţii sunt oameni singuratici; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evanghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun orator!" iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!" Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii acestei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arunci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L iubeau." Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!" Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple... Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sectarismului uscat. Aleluia!

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane - vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!" (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi cuvântul Domnului!" Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!" şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dumnezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet." Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confundat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atotputernic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele" (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la culmea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele" care vin la altare - mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere carnea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu... cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Şi, singur cu Dumnezeu - a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!"

Dar cine poate spune azi: „Am prorocit cum mi se poruncise... şi au înviat!"? Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem - radioul, muzica, clădirile, şi toate celelalte - au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!" Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia!"? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul.... îl cunosc!", sau zic: „Dar tu cine eşti?"

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinismul Ştiinţific", o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drepturile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?" Ce-i răspundem?

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să ascultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) - evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, şi apoi, vai, dispare...

Probabil că avem o suflare de viaţă - o trezire - în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evanghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credincioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la marginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

Credincioşii de demult cântau:

„Ferice de cei cu duhul frânt,
De cei cu inima zdrobită.
Ferice de cei ce plâng
Şi rămân tari în ispită!"

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită." De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut parfumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi." Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!" Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!" Dragii mei, ochii noştri sunt uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!" Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile." Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?" Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!" Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Cristos după cum Îl trăim.

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!" Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte". Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt „şapte capete" ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.

În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!
Nu cumva eu sunt cel căzut în noroi?
Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.
Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?
Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,
Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;
Purtăm fără fiică în noi gândul lumii,
Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;
Şi vrem să gustăm Canaanul de sus
Când Egiptul din noi
Ne trage-napoi
Cu nesaţ nesupus!
Vai! Urgii de amare şi grele blesteme
O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune
Decât să purtăm pe cap diademe
Cu preţul trădării nebune...
Dar nu cumva, în sânge, în vine,
Trădarea se zbate furtună în mine?

„Putere de sus, iată nevoia cea mai mare pentru vremurile de azi!”
C.G. Finney

„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să predice până când nu primeşte ungerea Duhului Sfânt.
F. B. Meyer

„Feriţi-vă de raţionamente cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”
Oswald Chambers

„Nu pot prin fapte şi lucrări
Să-mi mântui sufletul de rău!
Dar după ce m-a scos din hău
Prin harul Său dumnezeiesc,
Cum oare să nu-L preamăresc,
Iubind, slujind pe Dumnezeu,
Ca rob al Său?

„Spuneţi-mi, în lumina Crucii, oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”
Alem Redpalh

„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai binecuvântăm”.
Dr. J. H. Jowett

Trezirea întârzie... fiindcă...

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu."

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi - atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, - dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate... şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu", când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?" Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer". Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici - o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari - au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!" Ce limbaj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!" Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!" Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!"

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?"! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!" Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni." Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?" (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea" „Cărţile mele." O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să"... şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu - chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora."

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!
Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.
Dr. R. Moffat Gautrey

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.
Samuel Chadwick
„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.
Samuel Chadwick

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.
Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.
Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.
Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.
Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.
Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.
Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.
Archibald Brown

Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar influenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!" Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi." Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul" mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate!" Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai": „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!" Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri "

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Baxter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte." O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frecventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de evlavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!"?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în carnea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres" (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor" la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!" Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estradă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora... dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciunea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e timpul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât" azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare... prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pierderile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dumnezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”
J. I. Brice

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”
Dr. W. E. Sangster

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”
Tersteegen

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.
D. M. Ponton

„O trezire a religiei presupune o adormire”.
C. G. Finney

Credincioşii necredincioşi

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre... şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu." Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!" (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea"; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!", problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele" (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare." Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre"; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă" au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică." Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede."

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti." Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!" Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui." În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal ." Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU" a fost detronat şi - chiar mai mult - răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns" la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!" Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.
Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”
Zwingli

Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei" a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot distruge.

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi" sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată." Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!" Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul" până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!" Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!" Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!" (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm" (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie") sau că „am înebunit" (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia congresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist", un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare", conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă." Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă." Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aşteptam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frecventeze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?", ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă disperată pentru credinţă."

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi martorii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!" Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?" Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?" Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului" sau „patul leneviei." Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare." E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt." Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci" şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe" va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care - fără plată - vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frecventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip". Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit" pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte" (unii îi spun: „critica superioară"). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?" Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!" Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?" La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., - ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

Unde e azi Moise să pornească înainte?

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei imorale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg" înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul" acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestantismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

Se caută - proroci ai lui Dumnezeu!

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.
Duncan Campbell

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,
Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar
Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ
Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,
Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar - inima mea!
Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ
Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!
George Crofy

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.
Vance Havner

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!" şi „Ochi înlăcrimaţi" lipsesc din biserici”.
C. G. Finney