Citind acest capitol din cartea fratelui nostru Traian Dorz am simtit cum se ridica intrebarea dar in acelasi timp raspunsul la multe intrebari stighere ce ma chinuiau demult. C
De ce tineri nostri nu mai sunt ca alta data? Pentru ca timpurile nu mai sunt ca alta data ...
Cititi o sa va placa :)
..Aveam o gospodărie dintre cele
mai fruntaşe în sat, cu vreo zece hectare de pământ. Cam slab, ce e drept,
dar ţineau vite, oi şi porci şi îngrăşau astfel pământul cu gunoiul acestor
vite, că producea îndeajuns nu numai pentru nevoile casei, ci şi pentru
vândut.
În jurul casei aveam o livadă mare
cu tot felul de pomi roditori: meri, peri, cireşi, pruni şi nuci - care
de obicei rodeau mult, căci erau mari şi sănătoşi.
Toamna, la culesul lor, tata umplea
sacii cu mere şi cu pere, iar apoi cu sacii umplea carul până sus. Peste
saci punea fân iar peste fân un coviltir de rogojină şi se pregătea pentru
târgul de la Oradea, cale de două nopţi şi două zile...
Acolo vindea merele şi cumpăra haine,
lucruri şi cele ce mai era nevoie pentru casă, pentru tot anul.
Am călătorit cu tata şi eu la Oradea
de vreo două ori, culcat sus pe fânul boilor, sub coviltirul de rogojină,
pe sacii cu mere.
Nu voi uita niciodată ce dulce eram
legănat de carul cu boi, îmbătat de toate miresmele merelor şi fânului,
privind pe sub streaşină coviltirului frumuseţea cerului alb ca laptele
în revărsatul zorilor curaţi. Sau zâmbetul cerului cu lună şi stelele în
acele nopţi de toamnă frumoasă.
Începând de primăvara când înceta
frigul şi se topea zăpada, tot câmpul, toate grădinile, toate văile şi
toate drumurile erau pline de oameni care, ca albinele şi ca furnicile,
munceau şi umblau în toate părţile. În tot hotarul vedeai numai pluguri
arând, oameni săpând, copii păscând vite, oi, gâşte, porci... În zilele
senine, femeile ieşeau cu pânzele ţesute iarna în casă, la luncă şi la
vale la albit.
De la ivirea zorilor şi până la răsăritul
lunii era o necontenită mişcare şi zumzet de muncă pretutindeni. Şi nu
era ceas din zori şi până noaptea târziu să nu auzi pe tot hotarul fete
şi feciori cântând. Chiar femei şi bărbaţi mai în vârstă cântau de-ţi fermecau
sufletul. În urma plugului ori a oilor, la sapă sau la coasă, mai toţi
oamenii cântau.
Ce binecuvântată este munca omului
când ea este sfinţită prin rugăciune şi împlinită cu dragoste! Harul ceresc
face atunci ca totul să fie fericit şi plin de bucurie şi de mulţumire
sufletească.
Pâinea o poţi avea şi numai prin
muncă, dar mulţumirea sufletească şi bucuria de rodul muncii tale, nu o
poţi avea decât prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea pâinea stomacului
o pot avea toţi, dar mulţumirea şi bucuria sufletului o au numai cei ce
se roagă şi o cer de la Domnul Dumnezeu, rugându-se şi cântând în timpul
muncii lor, sau înainte de ea.
De la scularea din pat dimineaţa,
toţi oamenii noştri se rugau mulţumind lui Dumnezeu pentru odihnă. Şi cel
dintâi lucru, ieşind afară la fântână, să se spele cu apă rece, era să
spună "Tatăl nostru" cu vocea tare şi cu toată evlavia, cu faţa spre răsărit.
La începutul oricărei munci, făceau cu mare evlavie semnul sfintei cruci
zicând cu ochii în sus: "Doamne, ajută-ne". Şi numai după aceea începeau
să dea cu sapa, ori să tragă cu coasa. Nimeni nu începea nici un lucru
fără să se roage mai întâi Domnului Dumnezeu.
Între vecinii care-şi lucrau ogoarele,
unii pe lângă alţii, era numai prietenie şi vorbe bune, ca între membrii
aceleiaşi familii.
Când unii îşi terminau mai devreme
lucrul la secerat, ori la sapă, ori la fân, şi era seară sau era vreme
de ploaie, cu drag şi cu grabă mergeau să le ajute vecinilor lor, ca să
poată isprăvi cu bine şi ei. Fără să aştepte pentru asta nimic, ci numai
din bucuria şi dragostea de a se ajuta unii pe alţii. Şi din marea dorinţă
de a-şi face bine unii altora.
La muncile mai grele, la coasă, la
căratul grâului în stoguri, ori la dus piatră şi lemne pentru casă, de
la pădure de departe, cu toţii se întrajutorau, începând de la cel dintâi
şi până la cel din urmă. Nici unul nu era lăsat de către ceilalţi să-şi
facă lucrul cel mai greu singur. Toţi săreau în ajutorul lui. Aşa trăiau
vecinii noştri de pe uliţa Dorzeştilor, atunci. Dar ceea ce mi-a rămas
mie mai adânc întipărit în sufletul meu de copil erau trei frumuseţi, şi
anume:
1 . Rugăciunea plină de evlavie şi
de credinţă pe care cu toţii o înălţau către Cer la începutul zilei, la
începutul muncii, la începutul mesei, la începutul odihnei şi la sfârşitul
acestora.
Când erau mai mulţi împreună, cel
mai bătrân dintre ei se ridica primul în picioare şi zicea: "Să spunem
Tatăl nostru!"
Spunea el tare rugăciunea, iar după
el spuneau cu toţii de la început şi până la sfârşit. Numai după aceea
făceau ce aveau de făcut.
2. Bucuria şi cântarea muncii...
Nimeni nu făcea nici un fel de muncă înjurând ori izbind, ci cu toată faţa
bucuroasă şi, de cele mai multe ori, cântând. Bucuria şi cântarea se vedeau,
se auzeau şi se simţeau peste tot şi totdeauna în orice muncă.
3. Dragostea şi înţelegerea frumoasă
dintre toţi vecinii şi chiar dintre toţi oamenii, întrajutorarea săritoare
şi bucuroasă, cu prietenie şi cu părtăşie caldă, arătată oricând şi oricui
la nevoie, fără nici un fel de plată sau de împrumut.
Atunci aceste trei frumuseţi nimănui
nu i se părea a fi ceva deosebit.
Fiindcă cu toţi simţeau că aşa este
normal să fie.
Numai acum, mult mai târziu, când
totul a devenit dureros de schimbat - aşa ceva pare de neînchipuit. O,
cât de mult şi de amar s-a înrăutăţit totul, din cauza pierderii credinţei
şi a dragostei dintre oameni! Totul este astăzi de nerecunoscut şi de nemaiîndreptat.
Toate acele trei frumuseţi s-au pierdut parcă pe totdeauna. S-a pierdut
întâi prima dintre ele: rugăciunea. Şi după aceasta s-au pierdut şi celelalte
două puncte: bucuria şi cântarea muncii. Şi întrajutorarea iubitoare şi
prietenoasă dintre oameni.
Cât de mult mi se pare că am trăit
în lumea aceasta - şi cât de departe văd că am ajuns! Dacă n-aş fi întors
mereu aici, mi s-ar părea că nu mai sunt nici pe locurile care am copilărit,
nici printre urmaşii bunilor mei vecini, fiindcă totul este de nerecunoscut
astăzi.
Acum nimeni nu se mai roagă la muncă,
dar toţi o înjură. Nimeni nu se mai roagă la masă - acest bun obicei este
socotit nu numai ceva străin, ci ceva ruşinos şi chiar primejdios să-l
faci!
Nu se mai aude nimeni cântând la
orice ar munci. Chiar ciocârlii şi pitpalaci nu mai auzi cântând... Mijloacele
noi de muncă le-au distrus cuiburile. Prafurile otrăvitoare le-au omorât
puişorii. Şi pustietatea le-a alungat. Aşa s-au prăpădit şi iepurii şi
potârnichile de care altădată erau pline câmpul şi luncile.
Nu mai sunt nici cosaşii cântând,
care duceau brazdele largi şi frumoase unul după celălalt, nici copii jucându-se
pe la vaci şi oi. Nici femei albind pânzele lor frumoase la valea curgând
limpede şi plină de peştişori jucăuşi, în albia curată.
Nici carul mergând legănat după boii
frumoşi şi blânzi, încărcat de grâu galben ca aurul soarelui. Şi cu flori
la resteiele jugului.
Nici tinerele secerătoare, întorcându-se
seara cântând cu coroniţe de spice cu maci şi albăstrele pe cap, cu feţele
îmbujorate de muncă şi de sănătate. Şi, mai ales, de frumuseţea şi de curăţia
lor sufletească.
O, ce frumoasă şi ce fericită era
binecuvântata lor muncă grea, sfinţită de rugăciunea lor smerită şi sinceră.
Şi de sudoarea lor tot aşa de sfântă ca şi rugăciunea lor. Ce plină de
mulţumire şi de bucurie sufletească era această muncă a lor. Şi ce dulce
şi săţioasă era pâinea lor, deşi uneori era aspră şi uscată, mai mult de
mălai decât de grâu. Totuşi ce sănătoşi şi ce frumoşi erau cu toţii, ca
nişte bujori şi ca nişte brazi.
Eu, după cum am mai spus, eram singurul
copil la părinţii mei şi munceam alături de ei, nefiind scutit de nici
un fel de muncă pe care o puteam face, de primăvara până iarna. Atât acasă
cât şi pe câmp.
Am cunoscut astfel toată greutatea
şi lungimea muncii care nu avea timp anumit, ci te cerea întruna, cu toate
puterile şi cu toate ceasurile zilei.
Până n-aveam dragostea şi bucuria
muncii, îmi era şi mie nespus de greu tot ce trebuia să fac. De atunci
ştiu ce grea este o muncă pe care o faci fără dragoste şi bucurie.
Dacă n-aş fi ştiut de frica bătăii
tatălui meu, cred că nimic n-aş fi făcut cumsecade ci numai în batjocură
şi în silă. Porumb aş fi cules unul şi aş fi lăsat zece. Vitele le-aş fi
legat flămânde undeva, numai să n-am de alergat după ele. Fânul l-aş fi
lăsat mai degrabă să-l ploaie, decât să mă obosesc să-l strâng... Cum văd
că se face acum peste tot.
Dar din ziua când am căpătat conştiinţa
muncii, mulţumirea şi bucuria ei, totul s-a schimbat pentru mine ca de
la pământ la cer. Mă aplecam de mii de ori după firele tăiate de porumb
şi mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Şi nu-mi părea urât chiar
dacă eram singur - singurel pe tot câmpul, sub soarele cald şi între muştele
care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici
prea departe, nici prea cald.
Nu-mi era nici obositor, să nu pot
merge înaintea boilor pe brazdă la plug, ori pe drum spre pădure.
Mă obişnuisem şi desculţ, când opincile
îmi erau sparte sau strâmte, ori când se umpleau de pământ sau de apă.
Mă obişnuisem să rabd când picioarele
îmi sângerau, ori împunse de mirişte şi spini, ori cu unghiile lovite de
pietre, ori vinete de frig.
Vedeam pe tata şi văzusem pe bunicul
la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sânge şi crăpate de bătături.
Dar se obişnuiseră să rabde şi după
aceea răbdau fără greutate. Aş putea spune că răbdau cu bucurie. Tata se
ducea până la munte la boi, cale de o zi dus şi de alta întors, prin pietre
şi clenciuri, desculţ.
De multe ori l-au prins pe munte
viscolele cu zăpadă ori cu grindină care se aşezase strat de un lat de
palmă pe jos - iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obişnuiţi cu
suferinţa, nu le era cu neputinţă nimic... Totdeauna m-am minunat de răbdarea
lor şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea şi mie o astfel de răbdare,
care mulţumeşte totdeauna pentru toate şi nu cârteşte niciodată pentru
nimic.
Nu-mi era greu apoi nici să rabd
foamea când lucrul se lungea şi când nu putea să vina nimeni cu mâncarea
să ne-o aducă la timp.
După ce trecea vremea mâncării, nu-mi
mai era nici foame. După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era nici sete.
După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simţeam oboseala. Aşa m-am deprins
cu răbdarea... Şi ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut
nici mâncare, nici apă şi nici odihnă... N-am fost silit să-mi calc conştiinţa,
dacă am putut să rabd şi să renunţ. Dacă am învăţat din vreme această renunţare,
am fost scutit de marile căderi pe care le-au făcut alţii lângă mine....
Vara, cel mai greu chin nu era al
meu, ci al animalelor cu care eram la muncă. Şi chinul acesta era mai ales
din cauza muştelor care le sugeau sângele şi le însângerau ochii. Bieţii
boi înjugaţi la plug ori la carul încărcat, mi se rupea inima când îi vedeam
cum sunt chinuiţi de muştele de tot felul, mari şi mici.
Li se băgau în ochi - şi n-aveau
cum să se apere. Li se băgau pe sub păr, pe la încheieturile picioarelor,
pe sub pântece, pe spate, unde nu le puteau alunga şi le sugeau sângele
de era o rană toată pielea lor.
Eu luam câte o crenguţă cu frunze
şi mă luptam să le alung din mers, dar ele iarăşi se puneau în altă parte.
Şi apoi nu puteam tot mereu să mă opresc şi să le alung. De multe ori muştele
alungate de pe boi se repezeau în ochi la mine, ori mă înţepau pe obraz..
Şi chinul acesta ţinea tot timpul verii şi al tuturor verilor. Mă ustură
parcă şi acum inima, când îmi aduc aminte câtă suferinţă am văzut îndurând
bieţii boi înjugaţi, care trebuiau să tragă şi la greul muncii - şi să
rabde fără apărare ca muştele mici şi mari să le sugă sângele în cel mai
chinuitor fel.
În astfel de condiţii am crescut
eu, învăţat cu munca aspră şi grea a mea şi a celor din jurul meu, atât
oameni cât şi animale.
Învăţat cu foamea şi cu frigul, cu
căldura şi cu singurătatea, cu suferinţa de orice fel. N-aveam de unde
să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi erau necesare
ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de care voi
avea atâta nevoie mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta şi
în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.
Toate condiţiile grele şi dureroase
prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru Numele Său, n-aş fi
fost în stare să le îndur cum le-am îndurat, dacă Domnul nu m-ar fi trecut
din copilăria mea prin toate acestea.
Şi dacă n-aş fi avut în înaintaşii
mei pildele de răbdare şi de mulţumire în suferinţă, pe care le-am avut.
Slăvit să fie Domnul!
joi, 12 iulie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
👀Eram copil si imi amintesc cu groaza o intamplare care m-a marcat serios. Locuiam pe o strada care era perpendiculara cu calea ferata , s...
-
Un barbat orb sedea in fata casei si citea din biblia sa pentru orbi. Semnele citate cu ajutorul degetelor le rostea cu jumatate de glas...
-
"Era odata un tibetan care plecase de unul singur spre o manastire ridicata în varf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere ...
-
Un fragment dintr-un comentariu la Biblia ca mesaj profetic (O noua Biblie cu explicatii la care lucram acum): I. Taina Bisericii ca Tru...
-
La versetele doi si trei din capitolul 5 a primei sale epistole catre Tesaloniceni apostolul Pavel scrie: „Pentru că voi înşivă ştiţi foar...
-
Maimuta ofensata Odata, o maimuta din evul anecdotic, Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic A zis: ATENTIE! Sunt fo...
-
Florian Guler Întâlnirea cu Dumnezeu este o “Luptă cu Îngerul” asemeni lui Iacov, aceasta luptă – Întâlnire îți schimbă numele, mersul și ...
-
*************************************************** Un instructor de psihologie a terminat o prelegere pe tema sănătăţii mintale şi a dat o...
-
Am crescut cu un tata agresiv care ne batea de multe ori fara sa cantareasca vina si in functie de ea sa fim pedepsiti. Eram al treilea cop...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu