Marturi eterne!

Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. 2Corinteni4

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul Satan strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la Stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa!
Odată i-am zis hotărât:
— Vă rog să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu!
— Ce Dumnezeu, sări el furios! În curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai voi, nebunii, mai credeţi prostiile astea!
— Da, i-am zis eu privindu-l în ochi, până nu veţi desfiinţa bătrâneţea, suferinţa şi moartea, oamenii vor avea mereu nevoie să creadă în Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi crede în El. Nu veţi fi tot sus, tot tânăr, tot puternic. Va veni şi vremea să fiţi bolnav, bătrân şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie veţi avea de Dumnezeu. Numai să-L mai puteţi afla...
... Şi ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit. Nu după multă vreme a venit ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat.
Stătea pe gânduri şi privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aici unde sunt acum. Deodată mi-a zis:
— Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră.
— Numai de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
— Să ştiţi că şi noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe, privindu-mă.
— Dacă nu-L aveţi acum, îl veţi avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască şi mai ales să moară fără Dumnezeu.
Atunci el a venit la mine, s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi obrajii cu lacrimi în ochi, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa celuilalt. Apoi au ieşit să plece.
M-am ridicat şi eu şi am ieşit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din nou, apoi s-au urcat în maşină şi au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După câteva luni citeam în ziar la "Decese" anunţul morţii lui... Avea numai 47 de ani. Murise de cancer...  
Se sfârşea aşadar şi acesta ca toţi cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum am mai scris şi altădată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte nu mai trăiesc... Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră 
întâlnire a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.


Traian Torz - Cristos marturia mea