Strigatul dragostei @ Sheckina

Era in zilele negre ale inchizitiei papale din timpul evului mediu. Alungati de furia prigonirilor religioase, sute de familii din Franta si Italia care doreau sa ramana credincioase lui Dumnezeu, se refugiara in vaile piemontului din Italia de astazi. Aici dupa cum ne arata istoria, ele au infiintat biserici si au facut din pamainturile sterpe ale muntilor, campuri fertile dee pe care obtineau hrana necesara intretinerii lor. Erau de asa natura asezarile Valdenze si Albigeneze, incit cu greu se putea ajunge la Ele. Totusi din cand in cand trupele papale in dorinta de a le distruge, nimiceau ogoarele inaintea secerisului lasand in urma pamantul parjolit.
Intr-o dimineata de august a anului 1489 dupa ce trupele papale de pedepsire ale papei URBAN IV lasara in urma jale si distrugere, pe o carare de munte cunoscuta numai de cativa oameni, mergeau cu pas grabit doi barbati. Erau imbracati in stilul timpului si fiecare avea o pelerina de culoare neagra, iar pe cap nelipsita palarie cu boruri mari. Sub pelerina celui mai tanar se putea observa pe ambele solduri cate o ridicatura, care trada cei doi desagi in care se gaseau diferite obiecte lucrate de mainile acelora care si-au sacrificat comoditatea, pentru o viata plina de lipsuri si tagaduire de sine. Celalalt care nu avea mai mult de 50 de ani, avea in mana un toiag de drum pe care se sprijinea atunci cand urcusurile erau mai abrupte si mai obositoare. Cel din urma mergea ganditor iar ochii sai iscodeau muntii si vaile din prejur. Deodata el se opri si zise celui mai tanar:
– “Sa ne oprim putin aici Eusebiu, langa aceasta stanca. Simt nevoia sa ma odihnesc si totodata sa-ti mai spun cite ceva.”
- “Da, tata” – zise cel mai tanar.
Langa cararea pe care mergeau se gasea o stanca a carei parte de sus era mai iesita in afara de cit cea de jos, asa ca forma un adapost atat impotriva soarelui cat si a ploii.
– “Asadar, a sosit timpul, baiatul tatii, ca sa ne despartim” -  zise barbatul mai in varsta.
- “Dar nu pentru totdeauna, tata” – raspunse fiul.
- “Sa presupunem” - continua tatal – “ca agentii papei te vor descoperi si-ti vor fagadui libertatea si viata cu conditia renuntarii la credinta protestanta…o vei face?”
Eusebiu se uita lung la varful inzapezit al unei creste aflate in fata lor. Din vale soarele cauta sa sparga orizontul senin, iar dupa aceea se proiecta pe zapada varfurilor, facand privelistea de o frumusete de nedescris. Eusebiu, acest baiat care nu avea mai mult de 18 ani, era un tanar educat in spiritul protestant. Avea o constructie robusta, un fel de a gandi original si stapan pe sine, iata cateva din insusirile cate il caracterizau pe tanarul Valdenz. La varsta sa baietii au multe planuri de viitor, planuri care sunt firesti atunci cand in viata lor soseste un moment de rascrucue.
- “Tata”- raspunse Eusebiu cu intarziere – tu ma cunosti poate mai bine decat mine. Eu nu vreau sa repet greseala apostolului Petru si cred ca nu o voi face.”
Pentru un moment tatal se insenina la fata. Isi dadea seama ca straduintele sale timp de 18 ani nu erau zadarnice. Dar aceasta convingere care il bucura in sufletul sau , era totusi umbrita de intristarea gandului ca acest baiat care era singura lui bucurie, va fi despartit de el pentru cine stie cat timp.
- “Sa pornim mai departe, Eusebiu” – zise tatal. “Ne vom opri la stanca neagra unde ne vom desparti continua el.”
Stinca neagra era punctul de unde se putea observa orice miscare jos in vale. Pina aici veneau deseori, oameniii de incredere ai obstei valdenze pentru a supraveghea miscarea trupelor trimise ede Roma pentru distrugerea lor. Aceasta stanca mai era numita si stanca despartirilor, deoarece aici se desparteau insotitorii  de aceea care plecau spre Roma si alte tinuturi , unde pe langa marfurile vandute ofereau pentru prima data fragmente din Sfanta Scriptura, traduse in limba tarilor respective.
Asadar, astazi sosise timpul ca Eusebiu, singurul copil al lui Clementius sa plece intr-o misiune dificila, dar importanta, de unde nu stia daca se va mai intoarce. Sosise ceasul cand tanarul protestant trebuia sa dovedeasca ca era pregatit sa pentru nobila slujba de a servi aproapelui. Aceste ganduri il framantau pe tata in clipa cand soseau la stanca neagra. Eusebiu se opri in timp ce tatal care mergea in urma il ajunse si facu acelasi lucru.
In spatele stancii amintite se gasea o bolta mica facuta de mana omeneasca, pentru adapostirea celor care vegheau la miscarile din vale. Tatal se uita in jos facand mana streasina la ochi si apoi se aseza pe una din pietre care-i servea ca scaun.
Soarele se ridica sus, iar pe intinderea cerului nu era nidci un nor. Castelele si turnurile bisericilor din vale  staluceau puternic in lumina soarelui de amiaza si aceasta priveliste impresiona adinc pe tanarul nostru
- “Uite, Eusebiu” -  rupse tatal tacerea – “vezi tu, acolo jos, in dreptul stancii din fata noastra, un drum care coteste la stanga? Acesta este drumul pe care vei merge pana la primul castel, apoi vei continua pe cel care face la dreapta.” Eusebiu scruta cu atentie orizontul in dreptul punctelor explicate de tatal sau.
– “Sa cunosti bine pe oameni, sa-i intelegi si sa stai de vorba cu ei. Nu raspunde la provocari si nu tine in seama raul pe care ti-l vor face. Tu trebuie sa dovedesti ca ai un alt caracer si ca to urmaresti alte scopuri… Si totusi daca nu va fi scapare din mana lor…”
Aici tatal se opri, caci deodata simti un nod in gat, iar niste fiori strabatandu-i corpul. Glasul i se ineca intr-o mahnire adanca apropiata cu plansul. Se stapanea totusi pentru a nu fi vazut de Eusebiu. Dar deodata ceda sentimentelor de tata si isi imbratisa fiul plangand in hohote. Lacrimile se amestecara in timp ce tanarul incerca sa-si incurajeze tatal. Capul tatalui era pe umarul drept al fiului, iar pe ochii care priveau cu durere jos in valea de care se temea ca-i va rapi singurul sau fiu.
Parintele se stapani, mai mult ca sa nu inmoaie inima baiatului si astfel al distrage de la misiunea pe care o avea… O ultima inbratisare si apoi despartirea emotionanta avu loc. Eusebiu cobora cativa pasi, se opri si cu lacrimi in ochi se adresa tatalui.
– “Si dca totusi nu va fi scapare din mana lor si nu ne vom mai intalni aici, ne vom gasi totusi, nu tata?”
Si in timp ce baiatul cobora poteca serpuita mai zise pentru ultima data: “Pe curand taticule, la marea de cristal” Tatal nu putu sa raspunda nimic. Se aseza jos pe un colt de stanca urmarind pe fiul sau coborand in vale, lua batul de alun si-l infipse in pamant iar pe capatul celalalt puse amandoua mainile , peste care puse barbia. Plangea ca un copil, dar nu un plans isteric, ci un plans linistit care il consuma adanc. Ochii ii erau deschisi si isi urmarea fiul care cobora, in timp ce acesta cu pasi siguri se grabea sa ajunga devereme la primul han unde trebuia sa inopteza.
Dupa ce Eusebiu se pierdu in ceata care se ridica in vale, batranul Clementius se ridica, isi scoase batul de alun din pamant si porni spre casa. Era zdrobit de durere, dar nu descurajat. Mergea incet, in timp ce soarele cauta sa se ascunda dupa stincile din fata sa.

---

Era in luna mai 1490, in piata din Florenta… Sunetul tobelor si stalpul la piciorul caruia se afla o gramada de lemne, dezvaluiau ca in curind va avea loc o executie in public. Putin mai intr-o parte, intre doi ostasi ale caror suliti aveau aproape trei metri se afla o fiinta omeneasca care nu putea fi identificata din pricina saculu negru de panza, care o acoperea de sus si pana jos. Deodata se facu liniste in timp ce delegatul papei anunta cu glas tare:
- “ Pentru propovaduirea ereziei si pentru pierderea credintei, ereticul Clementius Eusebiu a obtinut favoarea majestatii sale de a fi ars pe rug. Astazi, 16 Mai 1940, la Florenta se va implini dorinta sfantului parinte. De sub panza neagra, Eusebiu isi aminti ca in ziua aceea implinea 18 ani. Apoi simti o mana care-i scoase sacul si vazu un preot catolic care-l intreba: “Fiule, ai ocazia pentru ultima oara sa renunti la erezia ta.” Eusebiu se uita tinta la el, apoi isi plimba privirile printre miile de curiosi veniti pentru a asista la aceasta trista ceremonie. Tresarii deodata cand in primele randuri, aproape de ostasii de paza, zari o pelerina cunoascuta, de sub care il priveau cu interes doi ochi cunoscuti . Era Clementius, tatal.
- “Faceti-mi dovada cu Biblia in ce sunt vinovat” – raspunse Eusebiu calugarului.
-“Esti vandut diavolului cu totul”-  zise reprezentatul papal, facand in acelasi timp semn calugarului…Tatal, mai avu putere sa priveasca cum Eusebiu este legat de stalp si in clipa cand calaul aprinse lemenele de sub picioarele fiului sau, tatal intoarse fata cu durere. Iar in timp ce pasii il purtau departe de locul durerii, el mai auzi glasul fiului sau spunand: “ Ne intalnim sus la marea de cristal”
Asa a murit la datorie Eusebiu Clementius, tanar valdenz de 18 ani, a carui povestire adevarata a trecut din gura in gura in anii mult zbuciumati al Evului Mediu.

sursa
http://www.loribalogh.ro/2011/06/ilustratii-despre-lupta-credintei/