Unii numeau ezitarea mea “prudenţă”, însă Dumnezeu îi spune “necredinţă”. Fără să-mi dau seama, la fel ca un fluviu care depune aluviuni în delta sa, necredinţa mi-a îngrămădit în suflet tot felul de murdării: îndoială, eşec, teamă, neputinţă şi o tristeţe ucigătoare. M-am cutremurat, dându-mi seama că îmi mergea numele că trăiesc, dar în realitate eram moartă. Şi atunci am putut înţelege că creştinismul este, ca în armata franceză: “Mergi sau dispari”. Expresia aceasta este cam vulgară, dar foarte semnificativă.
M-am cercetat în lumina Scripturii, cerând iertare lui Dumnezeu, pentru că am şovăit în faţa poruncilor Sale şi, deodată, pacea şi bucuria mi-au umplut inima. Mi-am regăsit entuziasmul şi râvna pentru lucrarea Domnului şi - ceva foarte important - am învăţat cât de păgubitoare poate fi necredinţa. De fiecare dată, când împărtăşesc şi altora această experienţă dureroasă, alte zeci de persoane sunt eliberate de un asemenea păcat. Este o fărădelege oribilă, pentru că necredinţa neagă promisiunile lui Dumnezeu, făcându-L pe El mincinos.
Omul necredincios este legat. Cu cel credincios se împlinesc cuvintele Domnului Isus: „Celui ce are i se va da şi va avea de prisos". Cine continuă să creadă creşte în credinţă.
Feriţi-vă să spuneţi bigoţilor că nu au destulă credinţă pentru a fi mântuiţi! Ei vă vor face dovada participării cu regularitate la adunările creştine, etc. Însă despre faptele credinţei lor nu vor sufla nici măcar o vorbuliţă. Credinţă? Da, dar moartă. „Arată-mi credinţa ta fără fapte..." (Iacov 2:18).
Observăm pretutindeni în Evanghelii că Domnul Isus l-a alungat pe Satan. El i-a poruncit întotdeauna cu putere şi autoritate. Noi însă ne rugăm adesea zicând: „Doamne, vindecă-mă!" şi uităm că El ne-a tămăduit la crucea de pe Golgota. Totul s-a împlinit! Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să poruncim bolii să ne părăsească. Eu am fost vindecată de artroză cervicală. Într-o noapte, m-am trezit cu o asemenea durere în tot corpul, încât îmi era imposibil să vorbesc spre a cere soţului meu să se roage pentru mine. Era o durere neaşteptată şi insuportabilă. Dar imediat Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Începe prin a porunci bolii să plece." Nici nu am terminat de rostit fraza respectivă în gând (căci nu mai aveam forţa necesară de a mă exprima în cuvinte), şi am reuşit să adorm în linişte.
De ce atâtea rugăciuni neascultate? Pentru că în ele se cer lucruri care deja ni s-au pus la dispoziţie şi pe care noi nu trebuie decât să ni le însuşim. Un asemenea procedeu se numeşte clar: “necredinţă”. Trebuie să învăţăm din nou sfântul meşteşug al rugăciunii. Eu m-am pomenit uneori rugându-mă rău, când ziceam: „Doamne, dă-mi lucrul cutare!" Şi Dumnezeu a intervenit şi mi-a răspuns: „Ia-l şi mulţumeşte pentru dânsul!"
Rugăciunea noastră de cerere trebuie să fie înlocuită prin cucerirea de bastioane. Să facem “ocolul Ierihonului” pentru ca zidurile lui să se cutremure şi să se prăbuşească. Există rugăciuni care, în loc să ne apropie de Dumnezeu, ne depărtează de Faţa Lui. Acestea sunt nişte litanii care ne chinuiesc sufletul. Decât să spunem mereu aceleaşi rugăciuni, mai bine am tăcea, sau am cânta laudele Domnului. Ar trebui să începem prin a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dă El. Rugăciunea noastră ar deveni tot mai eficace, permiţându-ne să “ne prindem cu amândouă mâinile” de promisiunile lui Dumnezeu.
Unele adunări de rugăciune mă fac să mă gândesc la un grup de cerşetori care strigă la un Dumnezeu surd şi indiferent. Rareori se aude din gura lor un cuvânt de mulţumire.
Dacă vreţi să creşteţi, începeţi prin a face fapte de credinţă. Poate că îmi veţi zice: „Bine, dar eu am tot ce-mi trebuie. Ce aş putea cere?" Atunci, dragul meu, începe să dai din ceea ce ai, căci a da este un act de credinţă, o faptă care cere credinţă.
Printr-un asemenea gest, ucidem în noi frica, frica aceea că am putea deveni săraci.
Sergine Snanoudj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu