„Prin anul 1959, părinţii mei au chemat un descoperitor de izvoare cu mare faimă pentru a căuta apă în cadrul domeniului nostru. După ce a făcut “varză albă”, acesta a fost invitat în casă de către tatăl meu pentru a lua o gustare. Omul respectiv s-a instalat într-un fotoliu, şi-a deschis valiza sa de culoare neagră care era plină cu tot felul de pendule şi mici flacoane cu medicamente homeopatice. El ne-a făcut o scurtă expunere asupra tehnicii sale de lucru, menţionând cum determina el medicamentul potrivit în funcţie de diagnosticul pe care îl stabilea. Apoi, în ciuda timidelor reţineri ale mamei mele, ne-a consultat de la distanţă pe sora mea mai mică şi pe mine. Întorcându-şi pendula, el a declarat cu un aer inteligent, afectat: „Această micuţă va purta ochelari de la vârsta de 6 ani... cât despre băiat, acesta are rinichii sensibili, mai ales cel stâng." Sora mea avea să poarte într-adevăr ochelari de la vârsta prezisă. Cât despre mine, ceva mai târziu am început să sufăr de rinichi. Timp de 18 ani, am resimţit crizele de rinichi care mă determinau adesea să mă culc în pat. Nimic nu mă ajuta: masaje, gimnastică, medicamente... Unii au fost de părere chiar să se recurgă, pentru mine, la rugăciune cu punerea mâinilor. Oare cauza bolii era articulară, musculară sau organică? Era imposibil de determinat acest lucru. Mai târziu, lucrând într-un cabinet de radiologie, am profitat de lucrul acesta pentru a mi se face o cercetare mai profundă, însă nu s-a putut stabili nici o cauză de natură organică, fiziologică... Situaţia mea se agrava pe zi ce trecea. Când îmi veneau crizele, gândul meu se oprea invariabil la spusele acelui om şi ziceam: este normal să sufăr, căci rinichii mei sunt sensibili. Crezusem în această prezicere nefastă, şi aceasta încă de la apariţia primelor dureri. Mai târziu, când eu m-am dedicat cauzei Domnului, mi se întâmpla adesea să fac mari eforturi, în special pentru instalarea unui cort de evanghelizare. Durerile conjugate cu oboseala mă puneam într-o situaţie insuportabilă. Îmi trebuiau două zile ca să-mi revin după fiecare operaţie de montare sau de demontare a cortului. Într-o zi, când ne-am întors dintr-o misiune, eram la volanul furgonetei care mă zdruncina puternic. Durerile au devenit imposibil de suferit. Atunci, nemaiputând răbda suferinţele, în timp ce conduceam maşina, m-am rugat lui Dumnezeu în felul următor: „Doamne, dacă vrei să Te slujesc, Te rog să dai la o parte răul acesta din trupul meu care mă copleşeşte şi mă împiedică să-mi pun toată energia în slujba Ta!” Mi s-a părut că aud un glas care îmi spune: „Satan este acela care îşi bate joc de tine!" Ah! Cum aşa? Şi am rememorat cei 18 ani de suferinţă. Un gând mi-a fulgerat atunci prin minte: Vasăzică atunci când eu am auzit acest pseudo-diagnostic, l-am luat de bun, deşi nu aveam decât nouă ani şi eram atât de naiv la acea vârstă... Cuprins de o mare indignare, mi-am zis: “Satano, tu m-ai subjugat multă vreme impunându-mi aceste dureri, dar acum am învins. Durerile mă vor părăsi în Numele lui Isus.” Am simţit că o sarcină, o povară mi se ia de pe umeri. Am continuat să conduc maşina, fără a mai simţi vreo durere. Şi durerile respective nu s-au mai întors niciodată. După unsprezece zile de la acea dată, am împărtăşit această experienţă părinţilor mei. Ei înşişi fiind creştini, la auzul acestor lucruri au fost peste măsură de uluiţi, căci se adeverea că eliberarea mea coincidea cu mărturisirea lor făcută lui Dumnezeu cu privire la păcatul comis în urmă cu câţiva ani: acela de a fi consultat şi invitat la ei acasă pe un om care se îndeletnicea cu ghicitul."
„Când creştinii vor stăpâni arta de a alunga demonii, trezirea spirituală nu va întârzia", a spus reverendul Besworth.
