La prima vedere, avem impresia că orgoliul nu este decât un cuvânt, dar când privim pe omul mândru în lumina gloriei lui Dumnezeu, acesta ne va apare hidos, iar gestul său de a-şi însuşi ceea ce, de fapt, Îi revine numai Creatorului, îl vom socoti drept o mare nebunie. Mândria este o hoţie, căci omul mândru fură din slava lui Dumnezeu. Orgoliul te împiedică să înaintezi. Crezi că deja ai atins ţinta şi nu mai aştepţi nimic din partea lui Dumnezeu. Mândria este absurdă, căci ea se opune inteligenţei. Omul înţelept este totdeauna smerit. Cum cel mândru este o persoană cu complexe de inferioritate, el îşi face din orgoliu un suport, dar fundamentul acesta este şubred, putred. Orgoliosul nu este o fiinţă utilă, productivă, şi cum el este conştient de lucrul acesta, încearcă să compenseze această lipsă, făcându-i pe alţii să creadă că el este cineva. Dându-şi mereu importanţă, într-o zi va începe el însuşi să se ia în serios. Dumnezeu este departe de acest om care se sprijină pe carne şi nu pe Duhul Sfânt. Cu cât cineva devine mai bun şi mai util, cu atât va fi el mai smerit; cu cât cineva devine mai mândru, cu atâta va fi mai plin de răutate. Mândria face casă bună cu răutatea. Diavolul este numit, pe drept, Cel Rău. Mândria a zămislit în el ura. Şi atunci ne întrebăm: cum ar putea o fiinţă orgolioasă să iubească şi să exercite o slujire din dragoste pentru Dumnezeu? Tocmai de aceea stă scris că Dumnezeu rezistă celor mândri, stă împotriva celor răi.
Mulţi creştini conştienţi de starea lor ar deveni promotori în lucrarea Domnului, dacă ei L-ar lăsa pe Dumnezeu să-i elibereze. Dacă există o exteriorizare a mândriei, să nu uităm că există şi o formă ascunsă: mândria smereniei. O persoană cu înfăţişare umilă poate disimula un mare orgoliu, îngropat în lucrările sale. Unii creştini se fudulesc că se roagă mult şi îi judecă pe alţii. Eu cu cât mă rog mai mult, cu atât mai puţin vorbesc despre lucrul acesta, căci rugăciunea este un dar ceresc şi nu un merit personal.
La cele de mai sus se adaugă fanatismul, aparenţa unei conduite ce se vrea spirituală, dar care, în realitate, nu prea străluceşte de puritate, de curăţie. Asemenea persoane care îşi neglijează total aspectul exterior ajung uneori să trateze cu indiferenţă şi îndatoririle familiale sau conjugale. Făcându-şi voia lor proprie, presupun că se poartă conform voii lui Dumnezeu, şi aşa se face că ei dau, pretutindeni pe unde se mişcă, o proastă mărturie. Chiar dacă ei conduc suflete la Cristos, mai târziu le „ucid"! (Matei 23:15).
Mândria nu este numai un cusur, ci un lanţ înfricoşător. Fanatismul, ca formă a orgoliului, se înrudeşte cu ascetismul, cu autoflagelarea. Omul mândru vrea, într-adevăr, să-şi plătească mântuirea prin faptele lui. Am cunoscut oameni atât de „spirituali" încât lăsau pe seama altora corvezile ca să se poată ei lăfăi în nepăsare şi trândăvie. Dumnezeu este Dumnezeul ordinii, al echilibrului.
Sergine Snanoudj
