Domnul i-a învăţat pe oameni să se roage lui Dumnezeu ca Tată. Acesta este faptul central al învăţăturii Lui. „Când vă rugaţi să spuneţi: ‘Tatăl nostru care eşti în ceruri’.” El mustră orice paradă şi orice prefăcătorie în rugăciune. Trebuie să fie în locul tainic, iar uşa trebuie să fie închisă. În locul tainic trebuie să fie simplitate şi sinceritate. Ipocrizia nu poate exista acolo unde mulţimea vorbelor şi exprimarea impresionantă sunt interzise. Taţii şi copiii nu-şi fac discursuri unul altuia. Dumnezeu nu este departe. Este aproape. Nu are nevoie să fie informat, căci Isus a spus: „căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi”. El nu trebuie să fie nici convins; căci dacă „voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” Nimic nu poate fi mai simplu, mai natural, mai sigur. „Cereţi şi vi se va da”, „căci ori şi cine cere, capătă.”
Se pare că cel mai mare lucru din universul lui Dumnezeu este un om care se roagă. Există un singur lucru şi mai uimitor − ca omul, ştiind toate acestea, să nu se roage.
Rugăciunea este plină de contradicţii aparente. Este atât de simplă încât şi un copil se poate ruga şi este atât de profundă încât nici cel mai înţelept nu-i poate explica misterul. Este atât de uşoară încât cei care nu au putere se pot ruga şi este atât de istovitoare că solicită toate resursele de energie, inteligenţă şi putere. Este atât de naturală încât nu este nevoie să fie învăţată şi este atât de mult dincolo de natură încât nu poate fi învăţată în şcoala înţelepciunii acestei lumi.
Minţii moderne nu îi place ideea că rugăciunea este o agonie şi o implorare, o argumentare şi o luptă, un război şi o stăruinţă.
E destul de clar că rugăciunea nu este acel lucru uşor ce pare a fi implicat în simplitatea de a cere Tatălui nostru ceresc ceea ce vrem şi de a primi lucrul cerut. Este trudă în ea. Este muncă în ea. Este implorare în ea. Este stăruinţă în ea.
Răsplata rugăciunii este puterea. Ne ia foarte mult să învăţăm că
rugăciunea este mai importantă decât organizarea, mai puternică decât
armatele, mai influentă decât bogăţiile, mai tare decât orice
cunoştinţă. Rugăciunea care biruieşte face oamenii invincibili. Aceia
care biruiesc în locul tainic al Celui Prea Înalt nu pot fi înfrânţi
nicăieri. Toate lucrurile sunt posibile rugăciunii în ascuns.
Nimic nu poate întoarce o naţiune la Dumnezeu atât de repede şi atât de sigur ca o biserică ce se roagă şi biruieşte. Lumea nu va crede niciodată într-o religie în care nu există putere supranaturală. O credinţă raţionalizată, o biserică socializată şi o evanghelie moralizată pot obţine aplauze, dar nu trezesc nici o convingere şi nu câştigă nici un convertit.
Există multe probleme în privinţa rugăciunii, dar acestea sunt dincolo de faptul şi experienţa rugăciunii, şi în afară de a ne ruga, nu există nici o soluţie pentru ele.
În evaluarea lui Dumnezeu, rugăciunea este mai minunată decât toate minunile cerului, mai glorioasă decât toate misterele pământului, mai puternică decât toate forţele creaţiei. Rugăciunea este privilegiul fiilor şi testul calităţii de fiu. Este ca şi cum Dumnezeu a împărţit toţi oamenii în clasificarea simplă a celor care se roagă şi a celor care nu se roagă. E un test foarte simplu, dar este decisiv şi separator.
Rugăciunea face toate lucrurile posibile deoarece leagă sufletul care se roagă de omnipotenţa lui Dumnezeu.
Nu există nici o altă cale de a învăţa cum să te rogi decât rugându-te. Nici o filozofie argumentată a rugăciunii nu a învăţat vreodată un suflet să se roage. Subiectul acesta este asaltat de probleme, dar pentru omul care se roagă nu există nici o problemă de rugăciune. Toate sunt întâmpinate de realitatea rugăciunilor ascultate şi de bucuria părtăşiei cu Dumnezeu.
A ne ruga aşa cum vrea Dumnezeu să ne rugăm este cea mai mare realizare de pe pământ.
În aceste zile, nu este timp pentru rugăciune; însă fără timp, fără mult timp, nu vom învăţa niciodată să ne rugăm. Ar trebui să fie posibil să-I dăm lui Dumnezeu o oră din cele douăzeci şi patru doar Lui. Oricum, haideţi să pornim în disciplina antrenării în rugăciune punând deoparte un timp stabilit în fiecare zi pentru exerciţiul rugăciunii. Trebuie să ne hotărâm cu seriozitate în inimile noastre să învăţăm să ne rugăm. „Să te rogi cu toată inima ta, cu toată puterea ta, cu raţiunea şi cu voinţa, să crezi cu intensitate că Dumnezeu va asculta glasul tău prin Hristos şi că faci cu adevărat ceea ce Îi face plăcere – acesta este ultima şi cea mai mare realizare a războiului creştinului pe pământ.”
Motivul pentru care atât de mulţi oameni nu se roagă este din cauza preţului ei. Preţul nu constă atât de mult în sudoarea rugăciunii agonizante, cât în fidelitatea zilnică faţă de viaţa de rugăciune. Acesta este testul doveditor al consacrării.
Şcoala rugăciunii are condiţiile şi cererile ei. Este un loc interzis tuturor, cu excepţia celor care au un scop stabilit şi o inimă hotărâtă.
Şcoala rugăciunii este pentru aceia care vor să se roage cu adevărat.
Ipocriţii nu se roagă niciodată în ascuns. Rugăciunile care sunt o prefăcătorie necesită audienţă. Sunt menite să fie auzite de oameni şi îşi au răsplata în măiestria exprimării, în etalarea fervorii şi în reputaţia de pietate. Lucrurile acestea nu contează pentru Dumnezeu. Ele nu pot rezista în prezenţa Lui. Rugăciunea este numai între suflet şi Dumnezeu.
Visarea nu este meditaţie. Moţăiala nu este gândire. A-ţi plânge de milă nu înseamnă rugăciune. Rugăciunea în locul tainic cere totdeauna ca fiecare facultate să fie în cea mai bună formă.
Nu există un cuvânt mai adevărat ca acesta: „nu ştim cum trebuie să ne rugăm”. Nu există nici un domeniu în care ajungem atât de repede la capătul cunoştinţelor noastre, ca în domeniul rugăciunii. Cererile noastre insistă asupra unor dorinţe care sunt imediate, evidente şi urgente. Noi nu putem vedea suficient de adânc sau suficient de departe pentru a şti care este nevoia adevărată. Majoritatea oamenilor şi-ar dori sănătate bună, confort în casa proprie, condiţii plăcute, prietenii fericite, ceva mai mulţi bani şi un succes mai mare. Dar cine poate spune dacă toate acestea sunt pentru binele lor final? Dumnezeu vede mai adânc şi mai departe şi s-ar putea să dorească altceva.
Nu vom fi niciodată oameni adevăraţi ai rugăciunii în cel mai bun sens până când nu suntem „umpluţi cu Duhul Sfânt”. Aşadar, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm în Duhul!
