De ce tineri nostri nu mai sunt ca alta data? Pentru ca timpurile nu mai sunt ca alta data ...
Cititi o sa va placa :)
..Aveam o gospodărie dintre cele mai fruntaşe în sat, cu vreo zece hectare de pământ. Cam slab, ce e drept, dar ţineau vite, oi şi porci şi îngrăşau astfel pământul cu gunoiul acestor vite, că producea îndeajuns nu numai pentru nevoile casei, ci şi pentru vândut.
În jurul casei aveam o livadă mare cu tot felul de pomi roditori: meri, peri, cireşi, pruni şi nuci - care de obicei rodeau mult, căci erau mari şi sănătoşi.
Toamna, la culesul lor, tata umplea sacii cu mere şi cu pere, iar apoi cu sacii umplea carul până sus. Peste saci punea fân iar peste fân un coviltir de rogojină şi se pregătea pentru târgul de la Oradea, cale de două nopţi şi două zile...
Acolo vindea merele şi cumpăra haine, lucruri şi cele ce mai era nevoie pentru casă, pentru tot anul.
Am călătorit cu tata şi eu la Oradea de vreo două ori, culcat sus pe fânul boilor, sub coviltirul de rogojină, pe sacii cu mere.
Nu voi uita niciodată ce dulce eram legănat de carul cu boi, îmbătat de toate miresmele merelor şi fânului, privind pe sub streaşină coviltirului frumuseţea cerului alb ca laptele în revărsatul zorilor curaţi. Sau zâmbetul cerului cu lună şi stelele în acele nopţi de toamnă frumoasă.
Începând de primăvara când înceta frigul şi se topea zăpada, tot câmpul, toate grădinile, toate văile şi toate drumurile erau pline de oameni care, ca albinele şi ca furnicile, munceau şi umblau în toate părţile. În tot hotarul vedeai numai pluguri arând, oameni săpând, copii păscând vite, oi, gâşte, porci... În zilele senine, femeile ieşeau cu pânzele ţesute iarna în casă, la luncă şi la vale la albit.
De la ivirea zorilor şi până la răsăritul lunii era o necontenită mişcare şi zumzet de muncă pretutindeni. Şi nu era ceas din zori şi până noaptea târziu să nu auzi pe tot hotarul fete şi feciori cântând. Chiar femei şi bărbaţi mai în vârstă cântau de-ţi fermecau sufletul. În urma plugului ori a oilor, la sapă sau la coasă, mai toţi oamenii cântau.
Ce binecuvântată este munca omului când ea este sfinţită prin rugăciune şi împlinită cu dragoste! Harul ceresc face atunci ca totul să fie fericit şi plin de bucurie şi de mulţumire sufletească.
Pâinea o poţi avea şi numai prin muncă, dar mulţumirea sufletească şi bucuria de rodul muncii tale, nu o poţi avea decât prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea pâinea stomacului o pot avea toţi, dar mulţumirea şi bucuria sufletului o au numai cei ce se roagă şi o cer de la Domnul Dumnezeu, rugându-se şi cântând în timpul muncii lor, sau înainte de ea.
De la scularea din pat dimineaţa, toţi oamenii noştri se rugau mulţumind lui Dumnezeu pentru odihnă. Şi cel dintâi lucru, ieşind afară la fântână, să se spele cu apă rece, era să spună "Tatăl nostru" cu vocea tare şi cu toată evlavia, cu faţa spre răsărit. La începutul oricărei munci, făceau cu mare evlavie semnul sfintei cruci zicând cu ochii în sus: "Doamne, ajută-ne". Şi numai după aceea începeau să dea cu sapa, ori să tragă cu coasa. Nimeni nu începea nici un lucru fără să se roage mai întâi Domnului Dumnezeu.
Când unii îşi terminau mai devreme lucrul la secerat, ori la sapă, ori la fân, şi era seară sau era vreme de ploaie, cu drag şi cu grabă mergeau să le ajute vecinilor lor, ca să poată isprăvi cu bine şi ei. Fără să aştepte pentru asta nimic, ci numai din bucuria şi dragostea de a se ajuta unii pe alţii. Şi din marea dorinţă de a-şi face bine unii altora.
La muncile mai grele, la coasă, la căratul grâului în stoguri, ori la dus piatră şi lemne pentru casă, de la pădure de departe, cu toţii se întrajutorau, începând de la cel dintâi şi până la cel din urmă. Nici unul nu era lăsat de către ceilalţi să-şi facă lucrul cel mai greu singur. Toţi săreau în ajutorul lui. Aşa trăiau vecinii noştri de pe uliţa Dorzeştilor, atunci. Dar ceea ce mi-a rămas mie mai adânc întipărit în sufletul meu de copil erau trei frumuseţi, şi anume:
1 . Rugăciunea plină de evlavie şi de credinţă pe care cu toţii o înălţau către Cer la începutul zilei, la începutul muncii, la începutul mesei, la începutul odihnei şi la sfârşitul acestora.
Spunea el tare rugăciunea, iar după el spuneau cu toţii de la început şi până la sfârşit. Numai după aceea făceau ce aveau de făcut.
2. Bucuria şi cântarea muncii... Nimeni nu făcea nici un fel de muncă înjurând ori izbind, ci cu toată faţa bucuroasă şi, de cele mai multe ori, cântând. Bucuria şi cântarea se vedeau, se auzeau şi se simţeau peste tot şi totdeauna în orice muncă.
3. Dragostea şi înţelegerea frumoasă dintre toţi vecinii şi chiar dintre toţi oamenii, întrajutorarea săritoare şi bucuroasă, cu prietenie şi cu părtăşie caldă, arătată oricând şi oricui la nevoie, fără nici un fel de plată sau de împrumut.
Atunci aceste trei frumuseţi nimănui nu i se părea a fi ceva deosebit.
Fiindcă cu toţi simţeau că aşa este normal să fie.
Numai acum, mult mai târziu, când totul a devenit dureros de schimbat - aşa ceva pare de neînchipuit. O, cât de mult şi de amar s-a înrăutăţit totul, din cauza pierderii credinţei şi a dragostei dintre oameni! Totul este astăzi de nerecunoscut şi de nemaiîndreptat. Toate acele trei frumuseţi s-au pierdut parcă pe totdeauna. S-a pierdut întâi prima dintre ele: rugăciunea. Şi după aceasta s-au pierdut şi celelalte două puncte: bucuria şi cântarea muncii. Şi întrajutorarea iubitoare şi prietenoasă dintre oameni.
Cât de mult mi se pare că am trăit în lumea aceasta - şi cât de departe văd că am ajuns! Dacă n-aş fi întors mereu aici, mi s-ar părea că nu mai sunt nici pe locurile care am copilărit, nici printre urmaşii bunilor mei vecini, fiindcă totul este de nerecunoscut astăzi.
Acum nimeni nu se mai roagă la muncă, dar toţi o înjură. Nimeni nu se mai roagă la masă - acest bun obicei este socotit nu numai ceva străin, ci ceva ruşinos şi chiar primejdios să-l faci!
Nu se mai aude nimeni cântând la orice ar munci. Chiar ciocârlii şi pitpalaci nu mai auzi cântând... Mijloacele noi de muncă le-au distrus cuiburile. Prafurile otrăvitoare le-au omorât puişorii. Şi pustietatea le-a alungat. Aşa s-au prăpădit şi iepurii şi potârnichile de care altădată erau pline câmpul şi luncile.
Nu mai sunt nici cosaşii cântând, care duceau brazdele largi şi frumoase unul după celălalt, nici copii jucându-se pe la vaci şi oi. Nici femei albind pânzele lor frumoase la valea curgând limpede şi plină de peştişori jucăuşi, în albia curată.
Nici carul mergând legănat după boii frumoşi şi blânzi, încărcat de grâu galben ca aurul soarelui. Şi cu flori la resteiele jugului.
Nici tinerele secerătoare, întorcându-se seara cântând cu coroniţe de spice cu maci şi albăstrele pe cap, cu feţele îmbujorate de muncă şi de sănătate. Şi, mai ales, de frumuseţea şi de curăţia lor sufletească.
O, ce frumoasă şi ce fericită era binecuvântata lor muncă grea, sfinţită de rugăciunea lor smerită şi sinceră. Şi de sudoarea lor tot aşa de sfântă ca şi rugăciunea lor. Ce plină de mulţumire şi de bucurie sufletească era această muncă a lor. Şi ce dulce şi săţioasă era pâinea lor, deşi uneori era aspră şi uscată, mai mult de mălai decât de grâu. Totuşi ce sănătoşi şi ce frumoşi erau cu toţii, ca nişte bujori şi ca nişte brazi.
Am cunoscut astfel toată greutatea şi lungimea muncii care nu avea timp anumit, ci te cerea întruna, cu toate puterile şi cu toate ceasurile zilei.
Până n-aveam dragostea şi bucuria muncii, îmi era şi mie nespus de greu tot ce trebuia să fac. De atunci ştiu ce grea este o muncă pe care o faci fără dragoste şi bucurie.
Dacă n-aş fi ştiut de frica bătăii tatălui meu, cred că nimic n-aş fi făcut cumsecade ci numai în batjocură şi în silă. Porumb aş fi cules unul şi aş fi lăsat zece. Vitele le-aş fi legat flămânde undeva, numai să n-am de alergat după ele. Fânul l-aş fi lăsat mai degrabă să-l ploaie, decât să mă obosesc să-l strâng... Cum văd că se face acum peste tot.
Dar din ziua când am căpătat conştiinţa muncii, mulţumirea şi bucuria ei, totul s-a schimbat pentru mine ca de la pământ la cer. Mă aplecam de mii de ori după firele tăiate de porumb şi mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Şi nu-mi părea urât chiar dacă eram singur - singurel pe tot câmpul, sub soarele cald şi între muştele care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici prea departe, nici prea cald.
Nu-mi era nici obositor, să nu pot merge înaintea boilor pe brazdă la plug, ori pe drum spre pădure.
Mă obişnuisem şi desculţ, când opincile îmi erau sparte sau strâmte, ori când se umpleau de pământ sau de apă.
Mă obişnuisem să rabd când picioarele îmi sângerau, ori împunse de mirişte şi spini, ori cu unghiile lovite de pietre, ori vinete de frig.
Vedeam pe tata şi văzusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sânge şi crăpate de bătături.
Dar se obişnuiseră să rabde şi după aceea răbdau fără greutate. Aş putea spune că răbdau cu bucurie. Tata se ducea până la munte la boi, cale de o zi dus şi de alta întors, prin pietre şi clenciuri, desculţ.
De multe ori l-au prins pe munte viscolele cu zăpadă ori cu grindină care se aşezase strat de un lat de palmă pe jos - iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obişnuiţi cu suferinţa, nu le era cu neputinţă nimic... Totdeauna m-am minunat de răbdarea lor şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea şi mie o astfel de răbdare, care mulţumeşte totdeauna pentru toate şi nu cârteşte niciodată pentru nimic.
Nu-mi era greu apoi nici să rabd foamea când lucrul se lungea şi când nu putea să vina nimeni cu mâncarea să ne-o aducă la timp.
După ce trecea vremea mâncării, nu-mi mai era nici foame. După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era nici sete. După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simţeam oboseala. Aşa m-am deprins cu răbdarea... Şi ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă şi nici odihnă... N-am fost silit să-mi calc conştiinţa, dacă am putut să rabd şi să renunţ. Dacă am învăţat din vreme această renunţare, am fost scutit de marile căderi pe care le-au făcut alţii lângă mine....
Vara, cel mai greu chin nu era al meu, ci al animalelor cu care eram la muncă. Şi chinul acesta era mai ales din cauza muştelor care le sugeau sângele şi le însângerau ochii. Bieţii boi înjugaţi la plug ori la carul încărcat, mi se rupea inima când îi vedeam cum sunt chinuiţi de muştele de tot felul, mari şi mici.
Li se băgau în ochi - şi n-aveau cum să se apere. Li se băgau pe sub păr, pe la încheieturile picioarelor, pe sub pântece, pe spate, unde nu le puteau alunga şi le sugeau sângele de era o rană toată pielea lor.
Eu luam câte o crenguţă cu frunze şi mă luptam să le alung din mers, dar ele iarăşi se puneau în altă parte. Şi apoi nu puteam tot mereu să mă opresc şi să le alung. De multe ori muştele alungate de pe boi se repezeau în ochi la mine, ori mă înţepau pe obraz.. Şi chinul acesta ţinea tot timpul verii şi al tuturor verilor. Mă ustură parcă şi acum inima, când îmi aduc aminte câtă suferinţă am văzut îndurând bieţii boi înjugaţi, care trebuiau să tragă şi la greul muncii - şi să rabde fără apărare ca muştele mici şi mari să le sugă sângele în cel mai chinuitor fel.
În astfel de condiţii am crescut eu, învăţat cu munca aspră şi grea a mea şi a celor din jurul meu, atât oameni cât şi animale.
Învăţat cu foamea şi cu frigul, cu căldura şi cu singurătatea, cu suferinţa de orice fel. N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi erau necesare ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de care voi avea atâta nevoie mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta şi în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.
Toate condiţiile grele şi dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru Numele Său, n-aş fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat, dacă Domnul nu m-ar fi trecut din copilăria mea prin toate acestea.
Şi dacă n-aş fi avut în înaintaşii mei pildele de răbdare şi de mulţumire în suferinţă, pe care le-am avut.
Slăvit să fie Domnul!
