Buna dimineata soare!!!

        

JUGUL SARCINA SI CRUCEA

Jugul este unirea - este împreunarea cu Cristos.

Sarcina este lucrarea împreună cu El.

Iar crucea este suferinţa împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Cristos - cu El şi pentru El.

Aceste trei stări cuprind toată desfăşurarea vieţii noastre cu Cristos, cu El şi pentru El.

Unii credincioşi ajung numai până la prima stare şi rămân pe totdeauna la aceasta. Aceştia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credinţă, ajung chiar la naşterea din nou şi se bucură de această stare - dar fără a merge niciodată mai departe de aici.

Stau doar cu jugul, dar stau. Nu păşesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină pentru Isus. Alţi credincioşi fac un pas mai departe. Ajung la înţelegerea Adevărului că un suflet care a luat jugul lui Cristos trebuie să ţi tragă la acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-şi ia şi ei asupra lor o parte din greutăţile lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor şi a lucrătorilor Domnului.

Fac şi aceştia ceva din asta, dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice suferinţă pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care se iveşte în calea lor cu Cristos se tem, se feresc, se ascund cu grijă şi cu teamă. Şi numai cei puţini sunt aceia care, luând jugul lui Cristos şi înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte şi crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui şi suferinţa împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.

Desigur, fiecare dintre aceste trei cete de credincioşi îşi va avea răsplata sa, atât pe pământ - în mulţumirea şi bucuria sufletească prin Duhul Domnului, în urma alipirii lor de Cristos - cât şi în ceruri de la El, pentru partea pe care au luat-o la sarcina şi la crucea Lui. Dar răsplata celor ce, prin răbdare, împreună cu Cristos s-au făcut vrednici de a împăraţi împreună cu El, va fi nespus mai strălucită decât a tuturor celorlalţi.

Eu le-am acceptat de la început şi fără nici o teamă sau rezervă pe toate acestea!

Traian Dorz


                     

Marturi eterne!

Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. 2Corinteni4

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul Satan strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la Stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa!
Odată i-am zis hotărât:
— Vă rog să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu!
— Ce Dumnezeu, sări el furios! În curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai voi, nebunii, mai credeţi prostiile astea!
— Da, i-am zis eu privindu-l în ochi, până nu veţi desfiinţa bătrâneţea, suferinţa şi moartea, oamenii vor avea mereu nevoie să creadă în Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi crede în El. Nu veţi fi tot sus, tot tânăr, tot puternic. Va veni şi vremea să fiţi bolnav, bătrân şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie veţi avea de Dumnezeu. Numai să-L mai puteţi afla...
... Şi ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit. Nu după multă vreme a venit ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat.
Stătea pe gânduri şi privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aici unde sunt acum. Deodată mi-a zis:
— Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră.
— Numai de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
— Să ştiţi că şi noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe, privindu-mă.
— Dacă nu-L aveţi acum, îl veţi avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască şi mai ales să moară fără Dumnezeu.
Atunci el a venit la mine, s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi obrajii cu lacrimi în ochi, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa celuilalt. Apoi au ieşit să plece.
M-am ridicat şi eu şi am ieşit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din nou, apoi s-au urcat în maşină şi au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După câteva luni citeam în ziar la "Decese" anunţul morţii lui... Avea numai 47 de ani. Murise de cancer...  
Se sfârşea aşadar şi acesta ca toţi cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum am mai scris şi altădată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte nu mai trăiesc... Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră 
întâlnire a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.


Traian Torz - Cristos marturia mea