Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt... 
Când am urât am fost iubit, 
Când am iubit am fost urât... 
Şi-n viaţă n-am cântat decât 
Romanţa Celui răstignit... 
Tot ce-am sperat rămas-a vis, 
Şi-am dobândit ce n-am visat... 
Dar ce-am fost ieri am şi uitat - 
Un titlu de volum nescris... 
Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt, 
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu - 
Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu 
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt... 

(Ion Minulescu-Cantecul unui om)

Un lung tren ne pare viata.

Un lung tren ne pare viata.

Ne trezim in el mergand,

Fara sa ne dam noi seama,

Unde ne-am suit si cand.



Fericirile sunt halte,

Unde stam cat un minut,

Pana bine ne dam seama,

Suna, pleaca, a trecut.



Iar durerile sunt statii

Lungi, de nu se mai sfarsesc

Si in ciuda noastra parca,

Tot mai multe se ivesc.



Arzatori de nerabdare,

Inainte tot privim,

Sa ajungem mai degraba

La vreo tinta ce-o dorim.



Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe si dureri,

Noi traim hraniti de visuri

Si-nsetati dupa placeri.



Multi copii voiosi se urca.

Cati in drum n-am intilnit,

Iar cate un batran coboara,

Trist si frant, sau istovit.



Vine-odata insa vremea,

Sa ne coboram si noi.

Ce n-am da atunci o clipa,

Sa ne-ntoarcem inapoi?



Dar pe cand, privind in urma,

Plangem timpul ce-a trecut,

Suna goarne VESNICIEI:

Am trait si n-am stiut