Trebuie să încep prin a vă mărturisi că acest păcat mă încătuşase din fragedă copilărie. Lanţul minciunii creştea în viaţa mea o dată cu scurgerea timpului, şi el nu a fost sfărâmat decât la un an după întoarcerea mea la Dumnezeu. Cerusem Domnului, cu mult timp în urmă, o profundă „încredinţare de păcat". Doream mult să fac această experienţă trăită intens de alţi credincioşi. Expresia „încredinţare de păcat" îmi era străină, însă eu doream să nu-mi scape nici un prilej binecuvântat de a mă apropia de Dumnezeu. Eu minţeam - şi eram conştientă de lucrul acesta - însă nu aş fi crezut că sunt o păcătoasă pierdută, deoarece mă consideram a fi mântuită de vreme ce fusesem botezată cu Duh şi cu apă. Într-o seară, la un hotel unde fusesem cazată, am citit aceste cuvinte ale Scripturii: „Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă" (Apocalipsa 21:7,8).
Vă rog să remarcaţi că este vorba, nu numai de unii mincinoşi, ci de toţi mincinoşii: mici şi mari, care mint câteodată sau de obicei. Citind textul acesta, m-am cutremurat şi am căpătat o puternică încredinţare de păcat. Duhul lui Dumnezeu mi-a arătat clar că poarta cerului îmi era ferecată. Nici botezul în apă, nici botezul cu Duhul Sfânt nu mă puteau salva, atâta timp cât eu trăiam în minciună. Aş fi vrut atunci să fiu cea mai mică insectă ascunsă în blana deasă a unui animal, îmi era ruşine de mine, de păcatul meu. Duhul Sfânt mă presa să-mi mărturisesc păcatele celor care fuseseră afectaţi de minciunile mele, dar lucrul acesta mi se părea o enormitate. Mândria constituia pentru mine o piedică serioasă. Nu mi-a fost ruşine să-i mint, dar îmi era foarte ruşine s-o recunosc. Diavolul îmi şoptea: „Din moment ce nu vei mai minţi, este destul." Dar Dumnezeu stăruia, apăsând pe cugetul meu cu acest verset: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora" (Iacov 5:16). Am început să înţeleg că mărturisirea denunţa lucrarea Diavolului în viaţa mea. Şi până la urmă preţul a trebuit să fie plătit, dar lupta a durat un an întreg. Dacă, la convertirea mea, cineva convins de posibilitatea unei izbăviri instantanee ca marele evanghelist Bramwell, s-ar fi rugat pentru mine, eu nu aş fi irosit atâta timp luptând împotriva adevărului. De aceea, vreau s-o spun răspicat tuturor celor încătuşaţi de păcatul minciunii că ei pot fi liberaţi într-o clipă, dacă se decid să poruncească duhului de minciună să plece de la ei pentru totdeauna, şi să devină, în felul acesta, nişte copii ai luminii.
În Ioan 8: 44 se spune că Diavolul este tatăl minciunii. Dacă minţim, suntem cu adevărat fiii lui. Din clipa când eu am rupt-o definitiv cu orice minciună, Dumnezeu a început să-Şi pună pecetea încuviinţării Sale pe lucrarea mea spirituală. Cei cu care eu veneam în contact, mici şi mari, primeau mărturia mea, aceasta fiind totdeauna urmată de încredinţarea de păcat şi de izbăvire. Afirm lucrul acesta cu toată curăţia de inimă şi cu temere de Dumnezeu. Simţământul de a fi supărat profund pe Dumnezeu prin călcarea legilor Sale ne păstrează într-o adâncă stare de umilinţă.
Spre slava lui Dumnezeu vreau să mai spun că, în prezent, am o mare oroare faţă de minciună. Şi altă subliniere pe care o voi face este aceea că, dacă noi ne alipim puternic de adevăr şi nu renunţăm cu nici un chip la a-l iubi şi a da mărturie despre el, Dumnezeu nu ne rămâne dator niciodată. El ne răsplăteşte din plin cu harul şi binecuvântarea Lui. Aşa după cum orbul tămăduit putea spune sus şi tare: „Am fost orb, dar acum văd", şi mincinosul eliberat va declara cu fermitate: „Am minţit altădată, dar acum spun numai adevărul." Minunat sună cântarea:
„Ce puternic, din Calvar,
Curge-al izbăvirii har!"
Crucea şi făptura Mântuitorului meu s-au înălţat în faţa mea: crucea, dovadă a dragostei, iertării, mântuirii mi-a deschis poarta Raiului. Dumnezeu, în harul Lui nemărginit, mi-a arătat grozăvia păcatului meu.
Sergine Snanoudj
