Invitaţie adresată unui suflet omenesc
Astăzi, suflete iubit, am o vorbă pentru tine,
Căci mi-eşti drag şi-a ta durere, o resimt adânc în mine.
Astăzi vreau o rugăminte ca să-ţi fac până se poate,
Hai întoarce-te la Domnul, lasă-te de-a lumii gloate.
El, Isus, în ploaie-aşteaptă şi la uşa ta tot bate.
E-ntuneric, urlă câinii, vântul străzile străbate.
Hai deschide, când El cere să-L primeşti cu tot ce are.
E bogat cum nu e nimeni, nici pe-a stelelor cărare.
E sublim cum nimeni altul nu a fost, nici n-o să fie,
El e singur ce de veacuri, stăpâneşte-o Împărăţie.
El e bun, însă şi are dor de viaţa ta, amice,
Te iubeşte fără margini, ca plugarul a lui spice.
Şi mai mult. Nu-s vorbe goale, cât e dorul Său de mare.
Şi nu-i munte să se înalţe pân' la ceruri, sus, în zare.
Nu-i fiinţă să priceapă dragostea ce Îl trimise,
Ca să smulgă omenirea din deşartele ei vise.
Nu-i gândire să înţeleagă taina Golgotei de aur,
Şi nici suflet să cuprindă un asemenea tezaur.
Dar, prietene, grăbeşte să primeşti a Lui vestire,
Să te împaci cu Cel ce ţine universul prin iubire.
INTRODUCERE
„Prinţ al predicatorilor, lucrător viguros pe ogorul lui Dumnezeu, recoltele au venit după însămânţările tale făcute cu răbdare, şi cerul s-a îmbogăţit cu snopii tăi, şi se va mai încărca încă din belşug în anii viitori”.
Aceste cuvinte au fost rostite în 1892, la înmormântarea reputatului predicator englez, Charles Haddon Spurgeon, de către prietenul său Archibald Brown - înmormântare la care a luat parte peste o sută de mii oameni din întreaga Anglie. Timp de 40 de ani C. H. Spurgeon a desfăşurat cu mult dar predicarea Evangheliei, talentul său organizatoric, cât şi talentul său literar. De la el au rămas peste 40 volume de predici şi comentarii cu subiecte biblice, precum şi îndrumări practice pentru viaţa creştină. Oameni de toate categoriile veneau, împinşi de curiozitate sau de o dorinţă sufletească, să asculte mesajul Evangheliei lui Spurgeon. Cele 5500 locuri din biserica Tabernacle-Metropolitan din Londra erau toate ocupate, cu mai multe ore înainte de începerea serviciului religios.
„Trebuie să declar, spunea Spurgeon, că tot succesul predicilor mele îl datorez însăşi Evangheliei pe care o predic, fiind însoţit de harul atotputernic al lui Dumnezeu - totul prin har, persoana şi opera Mântuitorului, credinţa în divinitatea lui Cristos, care îmi dă inspiraţie.” Acesta a fost crezul şi mărturia lui Spurgeon. Lumea era impresionată de idealul creştin al acestui mare predicator, cunoscut prin bunătatea şi smerenia lui în viaţă. Influenţa lui s-a continuat prin tinerii predicatori formaţi în colegiul fondat de el, cât şi prin continua răspândire a lucrărilor sale literare, traduse în peste 25 de limbi.
Convinşi fiind că meditaţiile lui Spurgeon îşi păstrează până în zilele noastre întreaga valabilitate şi putere creştină, vrem să împărtăşim cititorilor români şi ascultătorilor emisiunilor noastre, unele îndrumări rodnice, care ne poate ajuta şi pe noi în lucrarea pe ogorul credinţei, mărturisind pe Cristos în trăirea noastră.
Pastor Jérémie Hodoroabă
48, rue de Lille
Paris 7 / Franţa
Cuvânt înainte din partea autorului
Nenumăraţi sunt oamenii care stau departe de pacea lui Dumnezeu - şi pentru ei ne rugăm, şi pe aceştia îi prevenim. Dar mai există un număr mic de oameni care nu sunt departe de Împărăţia lui Dumnezeu, ci au ajuns până aproape de poarta de intrare pe calea vieţii. Ar fi firesc să ne gândim că tocmai aceştia ar trebui să se grăbească să intre prin poarta cea strâmtă, întrucât deasupra ei stă scrisă o invitaţie binevoitoare. Iar portarul aşteaptă să le ureze un „Bun venit”, şi nu există altă cale spre viaţa veşnică.
Cel care este mai greu împovărat vrea să intre primul prin poartă, să înceapă călătoria spre cer. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi? Asta aş vrea eu să ştiu, o oameni buni! Toţi oamenii aceştia au făcut deja o cale lungă ca să ajungă acolo unde s-au oprit, iar calea slavei după care umblă, se află înaintea lor; de ce nu continuă înainte? Ei bine toţi aceştia au multe motive, şi încă mai multe pretexte; dar oricât ar fi ele de nechibzuite, totuşi necesită multă înţelepciune pentru a le rezolva pe toate. Eu nu pot afirma că aş fi făcut-o. Numai Domnul este în stare să înlăture aceste nechibzuinţe care se află în inimile lor şi să-i ducă până acolo ca să facă pasul cel mare şi hotărâtor.
Domnul însuşi lucrează prin mijloacele Lui, şi eu am scris aceste pagini în nădejdea că El le va folosi în scopul Lui binecuvântat, şi anume de a-i îndruma pe cei ce caută o încredere simplă şi necondiţionată în Domnul. E îngrozitor să pieri tocmai în faţa porţii vieţii. Să fii aproape mântuit, apoi cu totul pierdut! De aceea o consider teribil de serioasă sarcina de a călăuzi pe prietenii mei şovăitori peste pragul vieţii. Intraţi! Faceţi pasul hotărâtor! Este ce vă rog stăruitor.
Fie ca Duhul Sfânt să o facă eficace rugămintea mea către cei ce-şi vor arunca ochii peste aceste pagini! Fie ca cititorul să audă însăşi glasul atotputernic al Aceluia care trezeşte fără zăbavă credinţa, într-un suflet care o caută în mod sincer.
Cititorule, dacă Dumnezeu binecuvântează paginile acestea pentru sufletul tău, atunci dă-le mai departe, unui suflet care mai şovăie încă înaintea porţii. Căci dorinţa fierbinte a autorului este ca această mică lucrare să fie o binecuvântare pentru atâtea suflete căutătoare de mântuire. Încredinţez lui Dumnezeu şi harului Său, cărticica de faţă! Singur El o poate face rodnică!
Ch. H. Spurgeon
TREZIREA SUFLETULUI
Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete. Este un mare har dacă suntem aduşi acolo încât să ne gândim la noi înşine, să cugetăm cum stăm faţă de Dumnezeu şi faţă de veşnicie. Aceasta este de multe ori un semn al mântuirii ce va să vină.
Din firea noastră ne jenează teama produsă în noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru - de aceea facem ca leneşii, să adormim din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă, căci o luăm în glumă riscând totul, întrucât moartea este atât de aproape de noi şi judecata la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică El nu ne va lăsa să recădem în adormirea noastră. Iar dacă suntem chibzuiţi, ne vom ruga ca grija pentru sufletul nostru să nu înceteze, până când ne ştim cu adevărat mântuiţi.
Ar fi îngrozitor ca visând să cobori în iad, iar apoi, deschizând ochii, să vezi prăpastia definitivă ce te desparte de cer. Tot atât de îngrozitor este şi ca odată treziţi, pentru a scăpa de mânia viitoare, să ne scuturăm apoi de această prevenire şi să ne întoarcem la marea noastră nepăsare de mai înainte.
Constat deseori că aceia care-şi înăbuşe imboldul conştiinţei în păcătuirea lor cu o altă ocazie nu mai sunt la fel de mişcaţi de conştiinţa lor. Fiecare trezire spirituală care nu este folosită ajută numai la recăderea sufletului în inconştienţa somnului, ceea ce este mai rău decât înainte - devine foarte puţin probabil ca sufletul să fie readus din nou ia simţămintele sfinte avute mai înainte. De aceea sufletul nostru ar trebui să fie foarte îngrijorat la gândul de a scăpa de neliniştea care îl frământă, singura cale salvatoare fiind aceea a întoarcerii şi predării lui Dumnezeu.
Un bolnav suferind de gută a fost vindecat prin leacul unui şarlatan, care însă i-a infectat interiorul trupului, şi până la urmă pacientul a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât să fii tămăduit de spaima sufletească printr-o nădejde falsă! Atunci mijlocul de tămăduire este mai rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea conştiinţei noastre să ne producă ani de-a rândul spaimă şi îngrijorare, decât să o pierdem - ca apoi să pierim din cauza împietririi inimii noastre.
Pe de altă parte, trezirea sufletească nu este ceva care să ne aducă autoliniştirea sau să dorim ca ea să dureze neîncetat. Dacă sărim din somn văzând că ne arde casa, nu ne instalăm pe marginea patului spunându-ne: sper că sunt treaz de-a binelea. Bine că nu am dormit mai departe! Ci atunci facem ce ne stă în putinţă ca să scăpăm de moartea care ne ameninţă, alergăm la uşă sau la fereastră ca să scăpăm, să nu murim arşi de vii unde ne aflăm. Ar fi un avantaj foarte îndoielnic ca să ni se trezească sufletul şi totuşi să nu scăpăm de primejdie. Să nu uităm trezirea sufletului nu înseamnă încă mântuire! Un om poate să fie foarte conştient că este o fiinţă pierdută şi totuşi să nu fie niciodată mântuit.
El poate fi făcut să cugete şi totuşi să moară în păcatele sale. Când faci descoperirea că ai dat faliment, simpla constatare a datoriilor nu le va achita niciodată. Un rănit poate privi mult timp la rănile sale, dar prin asta ele nu se vor vindeca - numai pentru că omul le simte durerea, constată forma şi gravitatea lor. Este un şiretlic al diavolului să-l ispitească aşa fel pe om, încât acesta să se mulţumească cu simpla constatare a păcatelor. Alt vicleşug al aceluiaşi înşelător este de a-l face pe un păcătos să-şi închipuie, că nu trebuie să se încreadă în Cristos, câtă vreme nu a atins un grad precis de deznădejde. Trezirea sufletului nostru trebuie să ne conducă la Mântuitorul. Să ne închipuim că doar ştiindu-ne păcatul putem contribui la îndepărtarea lui, apare ca ceva dezgustător. Este ca şi când am spune: apa nu-mi poate spăla obrazul dacă nu mă uit mereu în oglindă, şi dacă nu-mi număr mereu petele de pe faţă.
Simţământul că avem nevoie de mântuire prin har este un semn foarte sănătos; dar ne trebuie înţelepciune ca să-l folosim bine, să nu facem un idol din acest simţământ. Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă. Nu pot fi urniţi de la ele, parcă au crescut odată cu ele. Se spune că cea mai mare greutate pe care oamenii o au cu caii când arde grajdul, este de a-i scoate de unde sunt priponiţi. Caii, dacă s-ar lua pe urma celor ce vor să-i scoată, s-ar salva din flăcări, dar animalele par înlemnite locului din cauza spaimei. Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să scăpăm de ea? Nu-i nici un fel de speranţă în privinţa asta.
Un deţinut care era de mulţi ani în închisoare nu mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se deschisese uşa celulei - dar el se ruga cu lacrămi, să fie lăsat să rămână mai departe în închisoarea unde stătuse aşa de multă vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi zăbrelele de la fereastră şi mâncarea din închisoare! Bineînţeles în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă, omul nu era sănătos la minte. Oare, suntem noi dispuşi să rămânem mereu doar treziţi sufleteşte şi atâta tot? Să nu vrem să dobândim şi iertarea? Dacă vrem să stăruim mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu noi lucrurile nu-s în regulă.
Dacă ne putem căpăta pacea sufletească, atunci s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem mai departe într-o groapă întunecată, unde ni se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină, şi încă una minunată, cerească, de ce să zăcem în întunerec şi să murim în spaimă? Poate nici nu ne dăm seama cât ne este de aproape mântuirea! Dacă am şti, atunci desigur că am întinde mâna să o luăm, căci ea există, ne stă la îndemână şi o putem avea; trebuie numai să punem mâna pe ea, şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu trebuie să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru îndurarea lui Dumnezeu. Când „Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă, a căzut în mlaştina deznădejdii, oare i-a fost lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi mocirla, considerând aceasta ca un mijloc care să-i uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum la aşa ceva! Şi cu atât mai puţin o vom putea noi face. Nu ceea ce simţim noi ne va mântui, ci ce a simţit Domnul Isus pentru noi.
Un străin a venit odată să viziteze furnicarul de oameni care este oraşul Londra. Deodată omul deveni palid la faţă. Întrebat ce are, răspunde: Mi-am pierdut portofelul cu întreaga mea avere în numerar! El precizează până la ultimul ban numerarul din portofel, toate cecurile şi hârtiile de valoare ce le conţinea. I se spune de către prietenii săi că faţă de situaţia creată, ar trebui să-i fie o mângâiere faptul că ştie atât de bine dimensiunea pierderii suferite. Omul însă pare să nu înţeleagă valoarea unei asemenea consolări. Nu - spune el - Nu-mi ajută la nimic faptul să ştiu ce am pierdut - această cunoaştere nu-mi repară pierderea suferită! Spuneţi-mi unde îmi pot regăsi portofelul cu banii din el şi atunci îmi veţi face un serviciu real; simpla cunoaştere a pierderii mele nu-mi este de nici un folos!
La fel este şi cu conştiinţa noastră clară că am păcătuit, că sufletul nostru se află în mâna tare a dreptăţii lui Dumnezeu - dar faptul acesta tot nu ne va mântui. Mântuirea noastră nu se săvârşeşte prin aceea că noi ne recunoaştem pierzarea, ci prin faptul că noi punem mâna, adică ne însuşim pe deplin mântuirea, care ne este pregătită, făurită şi dăruită în Domnul Isus Cristos. Un om care nu vrea să privească la Domnul Isus, ci se încăpăţânează doar să-şi constate propriile păcate şi propria pierzare, aminteşte povestea cu băiatul care a scăpat un ban în gura canalului de pe stradă - apoi a rămas ore întregi acolo, găsindu-şi mângâierea să-şi spună mereu: „Chiar pe aici s-a rostogolit banul! Chiar printre aceste două fiare l-am văzut cum a alunecat în canal!” Bietul băiat!
Ne dăm noi oare seama ce înseamnă povestea asta? Poate învăţăm ceva pentru binele şi trezirea sufletului nostru! Amin!
NUMAI EL - DOMNUL ISUS CRISTOS!
Ori cât am repeta-o de des şi lămurit, tot nu i-ar fi de ajuns sufletului ce caută, ca să-şi pună singura nădejde în mântuirea prin Domnul Isus Cristos. Mântuirea se află numai, şi cu desăvârşire, în Domnul Isus Cristos. Domnul Isus este absolut de-ajuns, pentru a mântui un suflet de sub vinovăţia cât şi de sub puterea păcatului. Pentru că Scriptura ne spune: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). „Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Matei 9:6) „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele apostolilor 5:31)”.
Aşa i-a fost voia lui Dumnezeu încă din timpurile cele mai străvechi: să făurească un plan de mântuire pentru noi, plan care se cuprinde numai şi în întregime în Fiul Său Unul Născut. Domnul Isus a devenit om din dragoste pentru noi, şi în înfăţişarea Lui asemenea omului - „El a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
Dacă ar fi fost cu putinţă un alt mod de mântuire atunci desigur că paharul amar ar fi trecut pe lângă El. Este clar că Prea Iubitul cerului nu ar fi murit ca să ne mântuiască, dacă noi am fi putut fi mântuiţi cu un preţ mai mic decât cel pe care l-a plătit El. În harul fără sfârşit s-a prevăzut marea jertfă; iubirea fără margini s-a supus morţii din dragoste pentru noi. De aceea, cum am putea spune că mai poate fi şi un alt drum decât cel pe care L-a pregătit chiar Dumnezeu cu un aşa mare sacrificiu. Textul biblic nu poate spune decât adevărul când afirmă: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele apostolilor 4:12)”.
Să presupunem că Domnul Isus ar fi mântuit numai pe jumătate pe oameni, că din partea lor ar mai fi necesar vreo lucrare sau simţământ, pentru a se desăvârşi lucrarea Sa; ei bine, o asemenea presupunere ar fi o mare păcătuire. Ce putem noi adăuga pe lângă sângele şi neprihănirea Sa? Proorocul Isaia spune: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Se mai poate oare cârpi cu zdrenţe ţesătura preţioasă a neprihănirii Sale divine? Este o ocară adusă Mântuitorului, numai simplul fapt de a aminti aşa ceva!
Dumnezeu vede în Fiul Său ceva mult mai de preţ decât ar putea exista în cel mai bun dintre noi oamenii. Scriptura ne spune: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3.12). Dacă am avea cea mai frumoasă haină de fapte bune, pe care de altfel numai o mândrie deşartă ar putea-o imagina, s-o sfâşiem îmbrăcând numai haina mântuirii, care ne este dată în dar de către Domnul Isus, din cămara îmbelşugată a meritelor Sale personale. Nimic nu-L proslăveşte mai bine pe Domnul nostru Isus, ca nădejdea că numai de la El avem toate cele bune. Asta înseamnă să-L tratăm pe El, aşa cum merită numai El să fie tratat: întrucât El este Dumnezeu şi în afară de El nu este altul. Deci să privim la El ca să fim mântuiţi! Asta înseamnă să-L tratăm pe Domnul Isus Cristos, aşa cum El o vrea. Căci El cheamă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi, cărora le va da odihna necesară.
Copilul care se află prins într-un incendiu, se agaţă de pompierul care-l salvează, luându-l în braţe, şi îşi pune toată încrederea în el. Copilul în primejdie nu întreabă dacă pompierul este destul de voinic să-l poarte în braţe, sau dacă aşa îi este dorinţa ca să-l salveze - ci cât se poate de tare copilul depinde de pompier, se agaţă cu toată puterea de el. Dogoarea şi fumul focului sunt sufocante, dar copilul se agaţă tare de pompier; iar salvatorul îl duce repede în siguranţă. Să ne agăţăm şi noi, oameni în toată firea, cu aceeaşi încredere de Isus care ne poate scoate din flăcările păcatului, care vrea să ne mântuie din pierzarea noastră.
În definitiv, personalitatea Domnului nostru Isus Cristos ar trebui să ne inspire cea mai deplină încredere. Întrucât El este Dumnezeu, atotputernic să ne mântuie, cu toată plinătatea binecuvântărilor Sale. Întrucât El este Dumnezeu şi om în chip măreţ, în El se uneşte natura omenească şi sfinţenia lui Dumnezeu!
Scara divină este destul de înaltă ca să-l ajute pe Iacov ce zace la pământ, să ajungă la Iehova care domneşte în ceruri. A căuta o altă scară, înseamnă a presupune că scara cerului nu ajunge, deci iarăşi o mai mare necinstire adusă Domnului. Să ne amintim mereu că numai El este calea; presupunând că am mai putea adăuga ceva la această cale dumnezeiască, înseamnă o cutezanţă fără seamăn. Să dăm la o parte o asemenea închipuire! S-o alungăm ca pe un blestem, căci este o hulă împotriva Domnului dragostei.
A veni la Domnul Isus aducând un preţ de cumpărare, ar fi o îngâmfare intolerabilă - chiar de am avea un preţ pe care l-am putea aduce. Ce-i trebuieşte Lui din partea noastră? Ce i-am putea noi aduce, de care El să aibă nevoie? Şi-ar vinde El oare binecuvântările imense ale mântuirii Sale? Ce a desăvârşit El cu sângele inimii Sale? Domnul nu este atât de sărac, nici nu Se află la a asemenea strâmtoare. El vrea să ne dea gratuit, aşa cum se cuvine iubirii Sale dumnezeieşti. Cei păcătoşi, cu mâinile goale, pot primi tot ceea ce doresc; tot ceea ce au nevoie se află în Cristos, şi El dăruieşte fără să se precupeţească, numai să-I cerem, să-L rugăm.
Dar noi trebuie să-L credem, că El este totul în toate. Noi putem nădăjdui în iertarea păcatelor şi în viaţa veşnică prin credinţa în Domnul Isus Cristos, pentru că Dumnezeu a orânduit şi poruncit aşa. Prin Evanghelie, Dumnezeu s-a angajat să mântuiască pe toţi cei care se încred cu adevărat în Domnul Isus şi El nu-Şi va retrage niciodată făgăduinţa. Aşa este vrerea lui în Singurul Său Unul Născut şi-Şi găseşte satisfacerea în toţi cei care Îl primesc pe Mântuitorul ca pe singura lor nădejde. Marele Dumnezeu îl cuprinde pe omul care-L primeşte pentru sine pe Fiul Său; El lucrează la mântuirea acelora care aşteaptă mântuirea din partea Mântuitorului, jertfit tocmai în acest scop. Evanghelia spune: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Pentru că Dumnezeu care este veşnic l-a atras la Sine pe credincios, dăruindu-i o parte din însăşi viaţa Sa.
Când ne încredem numai în Domnul Isus Cristos nu avem a ne teme că nu vom fi mântuiţi, ci suntem mântuiţi, aşa cum vom fi şi în ziua apariţiei Sale. Când un om are această încredere, ea este tocmai legătura dintre el şi Dumnezeu, uniune care garantează binecuvântarea. Credinţa ne mântuie pentru că ne face să depindem de Cristos, care este una cu Dumnezeu Tatăl şi astfel ne pune în legătură cu Dumnezeu.
Să ne amintim de o poveste cunoscută - unde este vorba de o barcă ce s-a răsturnat în apropierea marii cascade Niagara, iar cei doi oameni aflaţi în barcă, au fost luaţi de curentul apei. Între timp, oamenii de pe mal le-au aruncat câte o frânghie, pe care le-au şi apucat de cei doi nefericiţi. Unul din ei s-a ţinut tare de frânghie şi a fost tras teafăr la mal; celălalt însă, văzând o bucată mare de lemn plutind pe apă, a dat drumul frânghiei şi s-a apucat cu mâna de lemn, pentru că lemnul era mai mare decât frânghia şi i s-a părut lui că prezenta mai bună garanţie. Însă lemnul împreună cu omul agăţat de el s-au prăbuşit în abisul cascadei, pentru că nu aveau nici o legătură cu malul. Mărimea bucăţii de lemn n-a ajutat la nimic celui care s-a agăţat de ea.
Tot aşa şi omul credincios care se încrede doar în respectarea legii, în faptele sale bune, milosteniile făcute, căci nu există nici o legătură între el şi Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos. Însă credinţa, chiar dacă ea este numai o frânghie subţire, se află în mâna marelui Dumnezeu de pe mal; puterea infinită trage frânghia de legătură şi mântuie în felul acesta pe om de la pierzare.
O, binecuvântată credinţă! Ea ne pune în legătură cu Dumnezeu prin Mântuitorul Isus Cristos, rânduit de Cel Atotputernic! Nu este oare aceasta o judecată sănătoasă? Să ne gândim bine, şi apoi să stabilim o intimă legătură cu Dumnezeu, tocmai printr-o credinţă sinceră şi fierbinte, în Domnul Isus Cristos! Amin.
CREDINŢA ÎN PERSOANA LUI CRISTOS
Oamenii au în general o nefericită înclinaţie aşa de tristă de a-L elimina pe Cristos din Evanghelie. Ca şi cum ai vrea să elimini făina din pâine. Ei iau cunoştinţă de planul mântuirii, îl aprobă ca fiind potrivit Scripturilor şi nimerit stării lor de păcat. Dar ei uită că un simplu plan nu foloseşte la nimic dacă nu este adus la îndeplinire - că pentru. mântuirea este esenţială, absolut necesară propria lor credinţă personală în Cristos. Şoseaua care duce la o localitate oarecare, nu ne va duce acolo dacă nu vom merge într-un anumit fel pe ea. Toate învăţăturile sănătoase care au fost acceptate cândva, nu-i vor mântui pe nici un om dacă el însuşi nu-şi pune nădejdea şi întreaga sa încredere în Domnul.
Un misionar creştin a întrebat odată pe locuitorii păgâni ai unei insule depărtate, cum poate fi mântuit un om. Un bătrân îi răspunse: Ne mântuim când ne pocăim, când renunţăm la păcatele noastre şi ne întoarcem la Dumnezeu. Într-adevăr, spuse o femeie de vârstă mijlocie - dar trebuie şi o inimă sinceră. Desigur - adăugă un al treilea, şi cu rugăciune. Un al patrulea adăugă: Trebuie să fie o rugăciune pornită din adâncul inimii. Dar interveni un altul: Poruncile legii trebuiesc împlinite cu toată sârguinţa!
Astfel, după ce fiecare a contribuit cu ceva, toţi simţind că au alcătuit laolaltă o frumoasă mărturisire de credinţă, l-au privit pe predicator misionar, aşteptând aprobarea lui. Ei însă n-au trezit în el decât o adâncă compătimire. Omul lui Dumnezeu a trebuit s-o ia de la început, ca să le predice pe Cristos ca Mântuitor personal al lor.
Firea omenească are de obicei mereu idei noi, care lucrează asupra eului omului, să poată deveni o personalitate. Însă calea Domnului este tocmai inversă, Cristos o sintetizează astfel: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16:16). A crede şi a te boteza nu sunt merite, cu care să te poţi lăuda. Ele sunt atât de simple, încât orice laudă şi îngâmfare personală nu-şi au locul, iar Harul Liber poartă singur biruinţa şi laurii. Această cale a mântuirii este anume aleasă de Dumnezeu, ca să vedem lămurit că numai Harul ne este de ajuns pentru a ne mântui.
Tocmai uşurinţa de a obţine un lucru, îl lipseşte pe om de acest lucru, pe care îl neglijează. Dacă vrem să realizăm ceva important, să nu fim atât de nechibzuiţi ca să neglijăm tocmai ceea ce este uşor. A crede în Domnul Isus înseamnă a te rezema pe El; cu alte cuvinte a renunţa la propria noastră încredere de sine, şi a ne încrede, sau a ne abandona lui Isus Cristos. A ne boteza înseamnă a ne supune poruncii sub care S-a supus şi Domnul Isus la Iordan, căreia i s-au supus cei pocăiţi de la sărbătoarea Rusaliilor, de care a ascultat întocmai temnicerul din Filipi, chiar în noaptea pocăinţei sale. Botezul este mărturia exterioară care merge mână în mână cu credinţa noastră lăuntrică. Semnul exterior nu mântuie; dar el înfăţişează moartea noastră şi învierea noastră împreună cu Domnul Isus Cristos, atât de viu înaintea ochilor - botezul şi Cina Domnului nu trebuiesc neglijate nici de cum. Principalul de care depinde totul este de a crede în Cristos şi de a mărturisi această credinţă.
A te gândi numai şi a lua o deciziune fără să o aplici, nu duc la ţintă; trebuie să se concretizeze în fapte reale. Căci numai în măsura în care vom crede cu adevărat, vom şi trăi cu adevărat pentru Dumnezeu.
Un credincios care dorea mult să ajute la pocăinţa unui amic ai său, fu prevenit de altul, care îi preciză: Te poţi duce să vorbeşti cu el, dar nu-l vei urni din loc, căci ei pretinde să cunoască foarte bine tot planul de mântuire.
Aşa s-a şi întâmplat - credinciosul primi următorul răspuns: Îţi sunt foarte îndatorat - dar nu cred că-mi vei putea spune mai mult decât ştiu şi eu, căci cunosc foarte bine planul de mântuire prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos, pe care de altfel îl şi admir. Acest biet om se încredea în planul mântuirii, dar nu credea în persoana lui Cristos. Acest plan de mântuire este foarte preţios, dar el nu ne poate ajuta la nimic, dacă nu credem în persoana Domnului Cristos. Oare întrucât serveşte planul unei case foarte comode, dacă nu ajungi să intri în ea? Omul care stă afară în ploaie nu câştigă nimic din faptul că planurile acestei case sunt înaintea lui. La ce bun un model de îmbrăcăminte, când n-avem pe noi nici o zdreanţă cu care să ne acoperim corpul?
Un arab foarte bolnav s-a dus într-o zi la medic. Acesta i-a dat reţeta unui medicament - dar după o săptămână omul era tot aşa de bolnav. Ai luat reţeta? - îl întrebă medicul - Da, am mâncat bucăţica de hârtie. Arabul şi-a închipuit că va fi vindecat mâncând reţeta scrisă de medic - hârtie ce poate fi asemănată cu un plan al medicamentului respectiv.
La fel este şi cu mântuirea. Nu planul ei ne poate mântui, ci executarea acestui plan de către Cristos prin moartea Sa, şi ca noi să-l primim: acesta este calea mântuirii! În legea iudaică, cel ce jertfea aducea un taur pe care-l atingea înainte cu mâna: însemna că nu era doar o închipuire, o intenţie. În jertfa pe care o aducea, iudeul găsea ceva esenţial, pe care-l putea atinge cu mâna. Tot aşa şi noi - să ne lăsăm încrezători în lucrarea reală şi adevărată a lui Cristos, mai esenţială decât orice, altceva decât orice lege. Deci dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie să mergem mai departe cu acceptarea unor planuri şi învăţături, ajungând la o încredere perfectă în persoana dumnezeiască şi în lucrarea desăvârşită a lui Cristos.
Domnul Isus invită pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El, vrând să le dea odihnă. Dar nu o făgăduieşte acelora care doar visează despre El. Ei trebuie să vină la El, şi nu numai la biserică, la botez, la o bună mărturisire de credinţă, dar în afară de persoana Lui dumnezeiască.
Când şarpele de aramă a fost ridicat în pustie, evreii muşcaţi de şerpii veninoşi nu se uitau la Moise, nici la Cortul întâlnirii, nici la Stâlpul de nor, ci numai la şarpele de aramă. Obiectul în sine nu era suficient, dacă nu era privit de ochii lor.
Noi trebuie să-L primim pe Domnul Isus, căci, cum spune în Evanghelia după Ioan (1:12) „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Trebuie să deschidem larg uşa şi să-L primim pe Isus Cristos în noi, „nădejdea slavei” - cum spune apostolul Pavel (Coloseni 1:27). Cristos nu trebuie să fie pentru noi nici mit, vis, sau o închipuire, ci trebuie să ne fie ca un om şi un Dumnezeu real; iar primirea Lui de către noi nu trebuie să fie nici silită, nici închipuită, sau făţarnică, ci o potrivire intimă şi plină de bucurie cu El, o acceptare a sufletului nostru, să ne fie totul în toate, în mântuirea noastră. Nu face oare să venim la El şi să ne punem în El singura noastră încredere? Porumbelul este vânat de uliu şi nu mai scapă în faţa duşmanului său nemilos. Dar porumbelul a învăţat că singura scăpare pentru el este să se vâre în crăpăturile stâncilor, şi într-acolo zboară el cât poate de iute. Porumbelul este complet ocrotit în locul său de refugiu, nu se mai teme de nici o pasăre răpitoare. Dar stâncile n-ar fi de nici un folos porumbelului dacă el n-ar zbura într-acolo.
Porumbelul a dispărut privirilor noastre, nu vedem decât stâncile. Tot aşa şi sufletul vinovat se refugiază în coasta deschisă a Domnului Isus, astfel dispare din privirea răzbunătoare a Dreptăţii divine. Dar trebuie să existe acest zbor personal la Isus. Si tocmai actul acesta este amânat de la o zi la alta, de atâţia oameni - până ce, cum arată Scriptura: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:24)”. Este tocmai ceea ce Domnul a spus evreilor necredincioşi şi continuă să ne-o spună şi nouă astăzi.
În timpurile mai vechi, când bisericile erau privite la sanctuare, ucigaşii puteau să se refugieze acolo ca să scape de moarte, la rândul lor. Iată-l pe un ucigaş alergând nebun spre biserică - în urma lui oamenii înarmaţi cu tot felul de obiecte, vor să-l prindă şi să-l omoare. Îl urmăresc până în uşa bisericii. Urmăritul năvăleşte pe trepte, şi tocmai când urmăritorii erau gata să-l omoare în pragul bisericii, apare episcopul, cu crucea ridicată şi strigând: Înapoi! Nu pătaţi pragul Casei Domnului cu sânge! Urmăritorii îndârjiţi, respectă lăcaşul Domnului şi se retrag, în timp ce urmăritul se ascunde în spatele episcopului.
La fel este şi cu Cristos. Păcătosul vinovat aleargă de-a dreptul la El - şi cu toate că ispăşirea îi urmăreşte, Domnul îşi ridică mâinile străpunse de cuie şi strigă dreptăţii divine: Înapoi! Eu îl ocrotesc pe acest păcătos! Eu îl ascund în cortul Meu! (Psalmul 27:5) Nu îl las să piară, căci el îşi pune toată încrederea în Mine.
Careva dintre noi poate răspunde: sunt prea rău, prea stricat! Ei bine, cu cât suntem mai stricaţi, cu atât mai mult Îl onorăm pe Domnul, când credem că El ne poate ocroti şi pe noi. Dacă suferim de o boală uşoară, fără însemnătate şi spunem medicului: Am toată încrederea în arta dvs. de vindecare - nu este o laudă prea mare pentru el. Oricine poate să vindece o indispoziţie trecătoare, sau dacă te-ai tăiat uşor la un deget. Dar dacă zaci greu bolnav de o boală gravă, chinuitoare, şi spui: Nu vreau alt medic - numai dvs. vreau să mă îngrijiţi, am toată încrederea în dvs. - atunci îi faci medicului într-adevăr o mare onoare, pentru că îţi încredinţezi viaţa în mâinile lui.
Să facem la fel cu Domnul Isus. Să ne predăm sufletul în grija Lui! S-o facem cugetat - fără nici o undă de îndoială. Să nu avem despre Domnul Isus, nici un alt simţământ decât credinţa pură. Şi astfel, nu ne vom vedea niciodată înşelaţi în încrederea noastră. Cum ne-o confirmă Scriptura: „Cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine (1 Petru 2:8)”. Amin!
CÂT DE SIMPLĂ ESTE CREDINŢA!
Multor oameni credinţa li se pare ceva foarte dificil. Adevărul este că, tocmai pentru că este atât de uşoară credinţa, ea pare uneori atât de grea. Naaman menţionat în Vechiul Testament, şi-a închipuit că ar fi greu să se afunde în râul Iordan - dacă i s-ar fi cerut însă ceva mult mai dificil, mai important, ar fi făcut-o cu destul de uşor. Unii oameni susţin că mântuirea ar trebui să fie rezultatul unei lucrări pline de mister şi foarte grea sau ceva care antrenează mult sentimentul; însă gândurile lui Dumnezeu are căile Sale.
Pentru ca chiar şi cei mai slabi şi neştiutori să poată fi mântuiţi, Dumnezeu a făcut calea de mântuire la fel de lesnicioasă ca şi abecedarul. În privinţa mântuirii, nu există ceva care ar putea să creeze o încurcătură cuiva; însă cum omul se aşteaptă să aibă parte de o asemenea încurcătură, mulţi sunt surprinşi să constate că această cale este tocmai atât de uşoară. Lucrurile se prezintă în felul următor: noi nu prea suntem convinşi că Dumnezeu se ţine de cuvânt în ce spune; procedăm în aşa fel, ca şi când spusele Sale ar putea fi neadevărate.
Interesant să pomenim despre un învăţător de şcoală duminicală, care a făcut o încercare. El a încercat să lămurească ceea ce este credinţa. Pentru a o lămuri copiilor, a scos ceasornicul din buzunar şi s-a adresat unui băiat: Ştii ce, vreau să-ţi dau ceasul acesta, băiatule, îl vrei? Băiatul s-a gândit puţin cam care ar fi intenţia învăţătorului, nu s-a atins de ceas şi a tăcut.
Învăţătorul a întrebat pe alt băiat: Iată ceasul! Vrei să-l capeţi? Băiatul a răspuns cu modestie: Nu, vă mulţumesc. Învăţătorul s-a adresat atunci mai multor elevi, tot fără rezultat - până când, în cele din urmă, unul din cei mai mici în vârstă, care nu părea să se gândească atâta ca ceilalţi, în schimb foarte credul, spuse în modul cel mai firesc: „Vă mulţumesc!” - luă ceasul şi-l băgă în buzunar. Faptul i-a dezmeticit pe ceilalţi băieţi, la constatarea neaşteptată că micuţul lor coleg a primit ceasul pe care ei l-au refuzat. Unul din ei îl întrebă repede pe învăţător: Şi el poate păstra ceasul? - Bineînţeles! - răspunse învăţătorul. I l-am oferit şi el l-a luat. Eu nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea. Eu v-am oferit ceasul şi v-am spus că vreau să vi-l dau, dar nimeni n-a vrut să-l primească... Oh! exclamă băiatul - dacă aş fi ştiut că vorbiţi serios, l-aş fi luat. Băiatul socotise totul ca o simplă înscenare şi nimic mai mult. Ceilalţi băieţi s-au necăjit şi ei că ei au pierdut ceasul ce li se oferise. Toţi strigau: Domnule învăţător, n-am crezut că vorbiţi serios, ne-am gândit că glumiţi! Nici unul n-a luat darul, însă fiecare s-a gândit la el, dar fiecare cu raţionamentul lui - afară de băiatul care a crezut copilăreşte, ceea ce i s-a spus de către învăţător - şi tocmai el a primit ceasul. Ce bine ar fi să fim mereu ca băiatul naiv, să credem pe Domnul, şi să luăm ce El ne oferă, mulţumindu-ne cu asigurarea că El nu se joacă niciodată cu noi, şi că nu-i nedrept să primim ceea ce ne oferă Evanghelia. Am fi cei mai fericiţi oameni dacă am vrea să credem şi să nu mai punem atâtea întrebări. Însă noi avem tendinţa să ne îndoim cu orice preţ, totdeauna. Când Dumnezeu prezintă unui păcătos pe Fiul Său prea iubit, omul ar trebui să-L primească fără şovăire. Când îl primim pe Domnul Isus, El devine proprietatea noastră şi nimeni nu mai este în stare să ni-L ia. Să întindem deci mâna, şi să-L luăm fără întârziere! Când sufletele în căutare acceptă Biblia, şi când ei văd că Domnul Isus le este dat în realitate, tuturor acelora care cred în El, atunci se poate ca să dispară orice greutate cu privire la înţelegerea acestei mântuiri, la fel ca roua dimineţii la răsăritul soarelui.
Doi oameni s-au prezentat odată la un pastor, pe care tocmai îl auziseră predicând Evanghelia, ceea ce le făcuse o adâncă impresie. Ei şi-au exprimat regretul că tocmai se pregăteau să facă o călătorie depărtată, de aceea le prinsese bine cele auzite. Mulţumirea lor sinceră şi călduroasă l-au bucurat pe pastor, dar el a vrut să ştie mai multe, dacă în inima celor doi se făcuse o lucrare mai temeinică, de aceea i-a întrebat: Aţi crezut cu adevărat în Domnul Isus Cristos? Sunteţi mântuiţi? Unul din ei răspunse: Am încercat să cred! Cele auzite de la dvs. le-am mai auzit de multe ori, dar eu, vă spun drept, am mania contrazicerii, nu pot niciodată să fiu de acord cu ce spune altul.
Nu - spuse pastorul - asta nu merge. I-aţi spus oare cândva tatălui dvs. că vă e greu să-l credeţi? După ce pastorul a insistat puţin asupra acestei chestiuni, vizitatorii au obiectat că asemenea discuţie înseamnă o luare în batjocură a tatălui lor. Pastorul le-a expus Evanghelia cum a putut mai bine şi i-a rugat să creadă în Isus, să-I creadă cuvintele Sale, care merită mai mare încredere decât propriul lor tată, oricât de bun ar fi el.
Unul cin cei doi vizitatori a insistat: Nu pot crede cu adevărat că sunt mântuit. Pastorul i-a răspuns: Dumnezeu mărturiseşte despre Fiul Său, că oricine crede în El este mântui. Vreţi să-L faceţi pe Dumnezeu mincinos sau să vă încredeţi în Cuvântul Său? În timp ce vorbeau, celălalt se ridică brusc şi cu totul surprinzător, exclamă: O, acum văd totul limpede: sunt mântuit! O, mulţumiţi-I Domnului Isus pentru mine - El mi-a arătat calea şi m-a mântuit! Acum văd totul foarte limpede. Am îngenuncheat cu toţii, lăudându-L pe Domnul din adâncul inimii, pentru sufletul care a fost luminat. Celălalt vizitator însă n-a putut pătrunde Evanghelia cum a făcut-o primul - se vedea că era parcă şi el pe punctul de a o primi, dar tot nehotărât. Nu pare curios că în timp ce ambii vizitatori au ascultat aceleaşi cuvinte, unul a venit la lumina curată şi limpede a mântuirii, iar celălalt a rămas mai departe în întuneric?
Schimbarea, transformarea care se petrece în inima omului, atunci când raţiunea lui pătrunde Evanghelia, se oglindeşte deseori în expresia feţei şi străluceşte pe ea ca lumina cerului. Ah, totul este atât de limpede, cum se face că n-am văzut mai înainte? Acum înţeleg totul din Biblie, cu toate că înainte nu am priceput nimic. Totul s-a petrecut parcă instantaneu, şi acuma văd ceea ce mai înainte nu am putut niciodată înţelege. Adevărul este mereu şi totdeauna limpede, dar omul se tot uită după semne şi minuni - tocmai de aceea nu vede ceea ce se află atât de aproape de el. Uneori oamenii îmbătrâniţi binişor, îşi caută ochelarii care sunt ridicaţi pe fruntea lor; de obicei se observă că nu vedem tocmai ceea ce este mai aproape de noi. Conform proverbului: din pricina copacilor nu vedem pădurea!
Credinţa în cele spirituale este ca mâncarea şi băutura în cele trupeşti. Prin credinţă noi primim binecuvântările harului în propria noastră natură spirituală, însuşinduni-le pe deplin. Oare oamenii care vor să creadă, dar li se pare că nu o pot face, nu-şi dau seama că pentru a mânca nu este nevoie de o forţă deosebită, dar în schimb că mâncarea dă multă putere? Credinţa este un lucru atât de simplu, încât de fiecare dată când este explicată, trebuie să avem grijă ca să nu întunecăm simplitatea ei.
Un caz interesant: renumitul predicator englez Tom Scott şi-a publicat observaţiile sale referitor la „Întâmplările Pelerinului”. Apoi a întrebat pe una din membrele bisericii sale dacă ea a înţeles cele scrise de el asupra cărţii lui John Bunyan. „O, da - spuse femeia - pe Bunyan îl înţeleg foarte bine, şi sper că într-o bună zi, prin harul lui Dumnezeu, să pot înţelege şi lămuririle dvs. referitoare la această călătorie a Pelerinului.
Nu ar fi dureros pentru cel care lămureşte cuiva ce este credinţa, să-l rătăcească tocmai prin nişte lămuriri confuze? Omul trebuie de fapt, doar să facă o simplă rugăminte, ca să primească viaţa veşnică în dar, prin Cuvântul Aceluia care nu poate să mintă niciodată. Încrezându-ne în Cristos, vom pune mâna pe mântuire şi pe viaţa veşnică. Nu este deloc necesară vreo filozofie, să ne frământăm creierul cu tot felul de gânduri - doar să ne încredem în Domnul Isus Cristos, cum ne-am încrede în tată! nostru. Cum ne-am încredinţa banii la bancă, sau sănătatea unui medic!
Pentru unii dintre noi, adevărurile care odată erau greu de înţeles, sunt acum aspecte de care ne vine foarte greu să ne mai îndoim. Dacă vreunul din străbunicii noştri s-ar scula din mormânt şi ar vedea felul nostru actual de viaţă, cu greu ar crede toate câte i-ar sta acum la îndemână. El ar spune dimineaţa la sculare: Unde este amnarul şi cremenea? Vreau să aprind focul! Şi noi i-am da o cutiuţă cu câteva beţişoare de lemn, spunându-i să frece unul din ele, pe marginea cutiei. Omului i-ar trebui multă încredere în spusele noastre, înainte de a crede că focul poate fi produs pe această cale. La fel ar fi cu o fotografie, sau cu trenul, fără cai. L-am uimi pe bătrân - ar avea nevoie mereu de multă încredere în tot ce-i spunem. Şi noi totuşi le credem pe toate cu multă uşurinţă, pentru că experienţa ne-a deprins cu ele.
Au nevoie întâi de toate de credinţă, toţi oamenii străini de cele spirituale - pentru că ei încă sunt cufundaţi în întunerec. Dar ce simplu este pentru noi, care avem o viaţă nouă, ca să avem legătură cu realităţile spirituale! Pentru că noi avem un Tată cu care stăm de vorbă şi El ne ascultă! Noi avem un Mântuitor, care pricepe foarte bine inima noastră şi ne ajută în luptele noastre împotriva păcatului. Totul este foarte lămurit pentru acela care înţelege! Facă Domnul, ca să priceapă cât mai mulţi oameni cât mai lămurit lucrarea divină de mântuire! Amin.
ŞOVĂIELNIC ÎN CREDINŢĂ
Cât de nefolositor apare efortul oamenilor care se străduiesc să găsească motive şi pretexte pentru a dovedi că de fapt credinţa nu ne-ar putea ajuta la mântuire. Avem garanţia Cuvântului lui Dumnezeu: „Oricine crede în Domnul Isus, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Totuşi, oamenii tot caută dovezi contrarii.
Când cineva ne-ar dărui, cu acte în regulă, o bucată de grădină, desigur că n-am începe să tot punem întrebări juridice asupra actului de proprietate. Ce ne-ar folosi să născocim motive, cum că nu am putea să păstrăm propria noastră casă sau grădină, de care şi aşa ne bucurăm în deplină proprietate? Dacă vrea Dumnezeu să ne mântuie prin meritul Fiului Său prea iubit, ne putem încrede, pentru că numai astfel suntem cu adevărat mântuiţi. Dacă îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, responsabilitatea pentru îndeplinirea făgăduinţei Sale nu mai este a noastră, ci a lui Dumnezeu, care ne-a făcut această făgăduinţă.
Dar unii se tem că ei nu sunt printre acei pentru care a fost dată făgăduinţa. Ei bine, ei se sperie degeaba. Absolut nimeni nu poate veni la Domnul Isus, dacă nu este atras de Tatăl ceresc. Cristos a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Cine-L are pe Cristos, îl posedă după dreptul divin, are un drept izvorât din harul lui Dumnezeu. Să înlăturăm orice teamă, dacă ne încredem în Mântuitorul. Să-L primim, căci avem toată libertatea s-o facem. Cine crede în Domnul Isus, acela este unul din aleşii lui Dumnezeu.
Să presupunem că ne-am afla înglodaţi în deznădejde. N-am mai avea nimic de pierdut, căci am pierdut deja totul. Să îndrăznim deci ca să credem în îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi. Careva poate să ofteze, cu îndoială: Dacă Cristos mă va respinge? Răspunsul este unul singur: Încearcă! Vei vedea că El nu te alungă! Nu vei fi primul suflet căruia El i-ar deschide uşile speranţei! El încă n-a alungat pe nici unul de la Sine!
Să ne amintim de povestea omului care rătăcise într-o seară la marginea unei prăpăstii. Ca să nu se prăbuşească, s-a agăţat de un copac în imediata lui apropiere. Pomul se clătina sub greutatea lui, şi omul era scăldat în sudori de moarte, în disperare. Până la urmă, nu s-a mai putut ţine cu mâinile de pom şi s-a prăbuşit - dar numai vreo jumătate de metru - se opri lin pe un pat de muşchi, unde rămase ghemuit, în siguranţă, până la ivirea dimineţii.
Uneori, în nesiguranţa lui, omul se aşteaptă la o pierzare sigură dacă-şi mărturiseşte păcatele, dacă abandonează toate speranţele personale, dacă se încredinţează mâinilor puternice ale lui Dumnezeu. De atâtea ori omul este şovăielnic şi grijuliu să părăsească nădejdea sa nesigură, de care s-a agăţat cu disperare. Ori, de fapt, nu-i rămâne decât să abandoneze sprijinul în care şi-a pus nădejdea - să se lase să cadă în mâinile lui Cristos. Atunci lin şi blând, braţul Atotputerniciei îl va prinde. Cristos în dragostea Lui, cu puterea sângelui Său scump, în neprihănirea Lui desăvârşită, ne va da odihnă şi pace. Aceasta este esenţialul credinţei: Să părăsim orice alt sprijin şi să ne lăsăm simplu în mâinile lui Cristos. Aici nu mai avem de ce ne teme. Numai neştiinţa ne pricinuieşte frica. Să lăsăm să moară EUL nostru, pentru ca Isus Cristos să poată trăi în noi!
Partea proastă este că oamenii, înainte de acest act unic al credinţei în Cristos, vor să încerce toate mijloacele lor personale, înainte ca să-şi părăsească Eul lor. Ei se tem să creadă, ca şi când credinţa ar fi un monstru. Cine oare i-a fermecat pe oameni, în mod aşa de nechibzuit? Ei se tem tocmai de începutul bucuriei lor. Preferă alte drumuri sucite, decât acela hotărât de Dumnezeu prin planul Său de mântuire.
Există multe suflete care îşi zic: Ni se spune să ne încredem în Domnul Isus, dar mai bine să folosim în mod regulat mijloacele harului: citirea Bibliei, rugăciunea, Cina Domnului. Dar porunca divină glăsuieşte: „Crezând, să aveţi viaţa În Numele lui Cristos” (Ioan 20:31) Să urmăm acest adevăr simplu şi mântuitor. Alţii îşi spun: să citesc cărţi bune, poate îmi vor ajuta! Putem să citim, dar acestea nu sunt Evanghelia. Evanghelia este: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16:31).
Să presupunem că un medic tratând pe un bolnav, îi spune: să faci în fiecare dimineaţă o baie, îţi va face foarte bine. Dar bolnavul, ia în fiecare dimineaţă câte o ceaşcă de ceai, şi-şi spune: Desigur că şi aceasta îmi va ajuta tot atât de bine ca baia. Ce spune medicul când află lucrul acesta: „Ai urmat prescripţiile mele?” „Nu, nu le-am urmat.” „Atunci nici să nu te aştepţi ca vizitele mele să ajute la ceva, pentru că nu ţii seama de indicaţiile mele.”
La fel spun şi oamenii în ce priveşte realitatea lui Isus Cristos, când îşi cercetează sufletele: Doamne, Tu-mi spui să mă încred în Tine; dar, mai bine vreau să fac altceva. De fapt omul vrea orice, numai ceea ce prescrie Cristos nu vrea să împlinească - adică să se încreadă Lui, cât se poate de simplu. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât mai bine. Să cercetăm Scriptura. Dar să nu uităm: dacă acestea înlocuiesc credinţa simplă în Isus Cristos, sufletul tot nu ne va fi mântuit.
Să ne gândim la bradul care îşi înfige rădăcinile între stânci, aproape fără pământ în jurul lor. Dar bradul îşi trimite câte o mică rădăcină în crăpăturile stâncilor. El parcă îmbrăţişează şi stânca goală, parcă ar avea nişte gheare de pasăre; aşa bradul se ţine tare, legat de pământ prin mii de fibre. Să facem şi noi la fel. Să cuprindem stânca mântuirii, cu micile rădăcini ale credinţei noastre încă slabe, ţinându-ne tare de Domnul. Să-L îmbrăţişăm pe Cristos, ţinându-L cu tărie! Să creştem în El. Să-L îmbrăţişăm cu rădăcinile naturii noastre, fibrele inimii noastre să-L cuprindă pe El. Astfel vom sta tot aşa de tare şi liber ca bradul, legat de Domnul, ca şi pinul de povârnişul muntelui.
Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin!
PIEDICI ÎN CALEA CREDINŢEI
Starea sufletească, pe care o numim credinţă nu vine decât după alte stări sufleteşti anterioare. Desigur, putem resimţi credinţa şi de la început - dar în mod obişnuit ajungem la ea, mai întâi după ce simţim un interes - apoi ne gândim şi judecăm, ascultăm probe, aşa suntem convinşi şi ajungem la credinţă. Deci, dacă dorim să credem, dar ni se pare că diverse piedici ne împiedecă să ajungem la credinţă, să lăsăm oare totul baltă? Sau să folosim mijloacele cele mai potrivite de care dispune un om cu judecată? Desigur că trebuie să răspundem conform unei minţi sănătoase.
Dacă ni se spune, de exemplu, că cutare prinţ arab ar fi un om bun, şi aceasta ne-ar interesa cu ceva, probabil nu ne va fi greu s-o credem. Însă dacă am avea un motiv oarecare să ne îndoim, dar totuşi am vrea să ştim adevărul, cum am proceda? Nu am utiliza toate posibilităţile de informare cu privire la persoana emirului, prin cetirea ziarelor sau alt mod, ca să aflăm adevărul? Ceva mai mult: dacă emirul s-ar afla întâmplător la noi în ţară şi ar dori să ne vadă, fiecare dintre noi am putea vorbi cu membrii curţii sale sau alţi supuşi de ai lui - prin aceste izvoare de informare am ajunge uşor să luăm o hotărâre în această privinţă.
Dovezile bine cântărite şi cunoştinţele dobândite, ne duc la credinţă. Este adevărat că credinţa în Cristos constituie darul lui Dumnezeu turnat în noi. Dar Dumnezeu în mod obişnuit este în acord cu raţiunea sănătoasă, tocmai de aceea ni se spune că: „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).
Deci, dacă vrem să credem în Cristos, atunci să ascultăm şi să citim ceea ce se spune despre El, să ne gândim la El, să ne adresăm Lui, şi atunci vom constata că în inima noastră răsare credinţa ca şi grâul care dă rod datorită umidităţii şi căldurii care acţionează asupra seminţei semănate.
Dacă vrem să ne încredem într-un anumit medic, am cere dovezi despre tratamentele aplicate de el şi rezultatele obţinute. Am dori să-i vedem diploma şi certificatele de specializare şi l-am asculta şi pe el cu plăcere - să aflăm ce ar avea de spus cu privire la anumite cazuri grele pe care le-a tratat cu succes.
Deci, să ascultăm cât mai mult despre Cristos. Mii de suflete vin la credinţă în Cristos, atunci când El le este înfăţişat în mod lămurit. Puţini oameni continuă să rămână necredincioşi la ascultarea unui predicator, al cărui mare şi inepuizabil subiect este Cristos cel Răstignit. Să căutăm să citim cât mai mult despre Cristos. Cărţile Scripturii sunt crinii printre care ne vom hrăni. Iar Biblia este fereastra prin care putem privi şi vedea pe Cristos. Să citim istoria suferinţelor sale, cu o atenţie plină de evlavie - şi nu va trece mult până când Domnul va aprinde credinţa în sufletele noastre. Crucea lui Cristos răsplăteşte nu numai credinţa, ci ea o şi naşte în noi.
Dar dacă nici ascultarea şi citirea Bibliei nu sunt suficiente, atunci să continuăm prin repetate meditaţii. Sau să căutăm a cunoaşte pricina pentru care nu putem să credem. Să cercetăm cum putem mai bine, rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute ca să ajungem la o hotărâre cinstită.
Să cugetăm cine era Cristos, să vedem dacă personalitatea Lui nu justifică încrederea noastră. Să-L vedem cum moare şi înviază, cum Se înalţă la cer şi trăieşte de-a pururea ca să se roage pentru cei nelegiuiţi - să vedem dacă toate acestea nu-l dau drept la încrederea noastră. Să-L chemăm - să cercetăm de ce nu ne aude şi nu ne ascultă.
Cineva a vrut să se convingă dacă un anumit servitor al lui Dumnezeu este atât de sfânt cum se vorbea despre el. De aceea s-a dus la casa acelui sfânt deghizat în cerşetor - a primit acolo găzduire peste noapte, astfel a putut să-I audă pe credincios cum îşi deşerta inima înaintea Domnului, rugându-se în puterea nopţii.
Au avut nevoie de dovezi înainte, şi acei care cred azi în Cristos. Acum însă, Îl cunosc atât de bine pe Domnul, L-au încercat în multe feluri, încât le-ar trebui un munte de dovezi contrarii ca să se mai îndoiască de El. Acum, acestor oameni le este mult mai natural să creadă în El, decât să-L pună la îndoială. Aceasta este una din biruinţele firii noi din cei credincioşi - dar de la început n-a fost aşa. La început credinţa le-a fost foarte slabă; însă continuând să creadă, le devine o obişnuinţă. Experienţa aduce confirmarea credinţei. Prin Domnul, credinciosul primeşte o viaţă nouă, care i-a fost cândva străină.
O pereche de oameni, soţ şi soţie, locuiau de mulţi ani într-un far, pe un colţ de stâncă, înconjuraţi de apa mării. Un vizitator a venit să vadă farul şi privind prin fereastră peste imensitatea mării, o întrebă pe femeie: Nu vă este frică în timpul nopţii, când bântuie furtuna şi valurile izbesc farul? Nu vă temeţi că farul şi toate câte se găsesc în lăuntrul lui, vor fi spălate într-o zi de apele furioase ale mării? În ce mă priveşte, sunt sigur că m-aş teme grozav să-mi încredinţez viaţa turnului subţire, plasat în mijlocul valurilor. Femeia îi răspunse că nu i-a venit niciodată în minte, un asemenea gând - că locuia atâţia ani în clădirea farului, se simte tot atât de bine şi liniştită pe stânca singuratică, la fel ca ori unde pe pământ. Iar când soţul ei a fost şi el întrebat, dacă nu este îngrijorat atunci când suflă uraganul, a răspuns şi el: Atunci am o singură grijă - să ţin lămpile farului mereu curate şi luminoase, tocmai pentru ca să nu naufragieze vreun vapor.
În ce priveşte grija de soliditatea farului sau propria sa siguranţă, paznicul le biruise de mult. La fel se întâmplă şi credinciosului maturizat. El poate spune smerit: Ştiu în cine mă încred şi sunt încredinţat că Domnul mă va păstra până într-o anumită zi. Pentru el adevărul este Evanghelia. Singura lui grijă este ca lumina credinţei să ardă mereu, pentru ca şi alţii să se folosească de pe urma ei, să le fie o binecuvântare.
Ei bine, se pune întrebarea: dacă predicatorul, cât şi mulţi alţii cărora necredinciosul le acordă încrederea lui, sunt plini de pace şi de odihnă pe care le-au găsit în Evanghelie, de ce să nu Ie primească şi cei lipsiţi de credinţă? Evanghelia fiind atât de adevărată, căci Dumnezeu este autorul ei, nu mai rămâne decât s-o credem. Mântuitorul fiind atât de puternic, căci El este Fiul lui Dumnezeu, să ne încredem în El! Sângele Său scurs pe cruce, este plin de puterea lui Dumnezeu. Să aşteptăm iertarea noastră prin acest sânge.
Inima Domnului fiind atât de plină de îndurare, activă şi binefăcătoare - să ne adresăm ei!
Astfel, ori ce om încă necredincios e adus ca şi calul la apă - dar nu poate fi forţat să bea. Lipsa de credinţă este foarte încăpăţânată - chiar atunci când i se pun omului sub ochi dovezi puternice, totuşi el refuză să le cerceteze cu atenţie. Este un mare adevăr care-l afirmă Cristos: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” (Marcu 16.16) Amin!
NĂDEJDEA DE A PRIMI AJUTOR
Spre a veni în ajutorul celor care caută să ajungă la credinţa în Cristos, să scoatem la iveală mai multe texte biblice, pline de învăţătură:
„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi”. (Romani 5:6)
„El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:24).
„Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:8).
„Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cei neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18).
Unul din cele mai importante citate ale Sfintei Scripturi este următorul: „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi!” (Isaia 53:5) Dumnezeu consideră aici păcatele noastre ca pe o boală - El ne prezintă şi mijlocul preţios de vindecare, pe care tot El l-a pregătit: este sângele lui Isus Cristos.
Să ne amintim puţin de rănile pe care le-a primit Cristos. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul Născut, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, în lumea noastră ca să ne mântuiască. El a venit ca om între oameni, şi după 33 ani de ascultare faţă de Tată! ceresc, a sosit momentul să ne facă cei mai mare bine, şi anume, să Se aşeze în locul nostru pentru „a purta asupra Lui pedeapsa noastră, pentru ca noi să avem pace.” El a mers !a Ghetsimani, şi aici, la prima atingere cu potirul amar ai suferinţei, a asudat stropi mari de sânge. Apoi, în faţa lui Pilat şi a scaunului de judecată ai lui irod, a îndurat dureri şi
batjocura tot în locul nostru. În sfârşit, L-au dus şi L-au ţintuit pe cruce, ca să moară tot în locul nostru.
Cuvântul „răni” este aici folosit, ca să exprime suferinţele Sale, atât cele ale trupului cât şi cele sufleteşti. Cristos a fost dat ca jertfă pentru noi, întreaga Lui fiinţă a avut de suferit. Trupul Său a pătimit în acelaşi timp cu sufletul Său. Se întâmplă extrem de rar ca un om să asude cu picături de sânge. s-au mai întâmplat cazuri dar totdeauna a urmat moartea omului. Însă Mântuitorul a continuat să trăiască.
Încă înainte de a-Şi fi putut şterge faţa de sudoarea roşie, El a fost dus în palatul marelui preot, la Pilat şi la Irod. A fost biciuit, ostaşii şi servitorii L-au scuipat şi I-au pus o cunună de spini pe cap. Biciuirea era una din cele mai cumplite torturi. Pentru legionarul Roman cruzimea era ceva absolut natural. Fiecare lovitură de bici pe spinarea goală, tăiau brazde adânci în carne. Mântuitorul nostru a trebuit să suporte chinul biciuirii - şi aceasta nu ca sfârşitul pedepsei, ci doar pregătirea în vederea crucificării.
Duşmanii cruzi ai Lui, nu l-au economisit nici o formă de durere. Cu toată slăbiciunea Sa, provocată de săngele deja vărsat şi lipsa de hrană, L-au mai obligat să-Şi poarte şi crucea. Apoi, un om din mulţime a fost silit de călăi, să-I poarte crucea pe umeri, pentru ca victima lor să nu moară înainte de a ajunge la Golgota. L-au pironit de lemn, I-au străpuns mâinile şi picioarele, au ridicat crucea în sus, apoi au înfipt-o puternic în gaura făcută între pietre, încât toate mădularele Sale s-au zdruncinat din locul lor, după cum se spune: „Am ajuns ca apa, care se scurge, şi toate oasele mi se despart.” (Ps. 22.14) Cristos a stat sub soarele arzător al Palestinei, până când I s-au mistuit puterile în felul cum a prevăzut şi a exclamat Psalmistul: „Mi s-a făcut inima ca ceara, şi se topeşte înlăuntrul meu.
Mi se usucă puterea ca lutul, şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22:14-15)
A rămas crucificat, ca un semn pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Trupul Său se dezmembra, ţintuit în cuie. Iar duşmanii Săi îl înconjurau, arătându-şi dispreţul lor, se bucurau de suferinţele Sale. El a strigat: „Mi-e sete!” - ei i-au dat oţet amestecat cu fiere. După un timp, El a exclamat: „S-a sfârşit!” Astfel Cristos îndurând suferinţa până la ultimele limite, a satisfăcut pe deplin dreptatea divină. Numai atunci Şi-a dat duhul. Din timpurile străvechi oamenii credincioşi s-a oprit îndelung asupra suferinţelor lui Cristos cu încrederea păcătosului care vede mântuirea sa, în rănile Mântuitorului.
Cele spuse până acum se referă la suferinţele trupeşti ale iui Cristos. Dar cine poate cuprinde suferinţele lui sufleteşti şi încă să le mai descrie în toată realitatea lor? Am văzut că Cristos a asudat picături mari de sânge. Atunci inima Lui a împins la suprafaţă suferinţa sufletească ce apăsa asupra Lui. El a rostit atunci: Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte!” (Marcu 14.34) Trădarea şi vânzarea lui luda, precum ca şi fuga celorlalţi apostoli, L-au durut cumplit. Însă greutatea adevărată a păcatelor noastre era aceea care apăsa groaznic asupra inimii Sale. Păcatele noastre storcea din El seva vieţii.
Nici un alt martir n-a pătimit vreodată ca Domnul Isus, căci toţi martirii au fost întăriţi de Dumnezeu în pragul morţii lor, încât n-au mai simţit nici suferinţele cele mai mari. Însă Mântuitorul a fost părăsit de către Tatăl Său, când a fost silit să exclame: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46) Acesta era cel mai amar strigăt, din adâncul durerilor Sale fără fund. Totuşi era necesar ca El să fie părăsit, pentru că Dumnezeu trebuia să întoarcă spatele faţă de păcat - prin urmare a întors spatele şi faţă de Fiul Său, care a fost făcut păcat pentru noi. Mijlocul de vindecare pentru păcatele noastre se află în suferinţele înlocuitorului nostru Isus Cristos, şi numai în ele. El nu ne-a mai lăsat nici un fel de pedeapsă pe care s-o mai suportăm pentru păcatele noastre. De aceea trebuie să credem în El.
Credinţa este faşa şi tifonul, care ţine medicamentul împăcării lui Cristos, aplicat peste rana păcatelor noastre. Tifonul nu vindecă; vindecarea o produce medicamentul. Tot aşa, nici credinţa nu vindecă; vindecarea o aduce jertfa lui Cristos.
Dar se poate replica: Trebuie să ne pocăim? Fireşte că da! Căci pocăinţa este primul semn al vindecării noastre; însă rănile lui Cristos sunt acelea care ne vindecă, şi nu pocăinţa noastră. Dumnezeu nu ne va pedepsi nici odată pentru acelaşi păcat, pentru care a murit Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu nu poate pretinde de două ori ispăşire. Acesta este fundamentul siguranţei celui păcătos, care crede în Cristos. El trăieşte, pentru că Cristos a murit în locul său, şi el este primit de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus este locţiitorul acceptat. Care dintre oameni, înţelegând bine lucrurile, n-ar vrea să-L aibă pe Cristos ca Locţiitor al său? Atunci omul este liber, cu inima în pace; căci Evanghelia promite: „Oricine crede în El, nu este judecat” (Ioan 3:18).
O ADEVĂRATĂ PIEDICĂ
Nu este ceva prea greu să ne încredem în Acela care nu poate să mintă, să credem în El ştiind că poate să ne mântuiască. Totuşi se poate ca să intervină ceva, care să stea în calea sufletului. Piedica aceasta poate fi secretă, tainică; dar nu mai puţin primejdioasă.
O uşă poate fi blocată nu printr-o piatră mare, care poate fi văzută de toţi, ci de un mic zăvor, pe dinăuntrul încăperii. Un om poate să aibă vedere bună şi totuşi, să nu fie în stare să vadă un obiect pentru că ceva îi stă în cale. Nu poate vedea nici soarele, dacă ochii îi sunt legaţi cu o simplă batistă. O, câţi devin orbi acoperindu-şi deseori ochii lor sufleteşti!
Un singur păcat adăpostit şi cultivat în inima omului, îi poate împiedica sufletul să se îndrepte în credinţa spre Cristos. Şi dacă suntem hotărâţi să continuăm a trăi în păcate, sufletul nostru nu va putea trăi niciodată în armonie cu Cristos. Când cineva înghite otravă şi doctorul este chemat să-I salveze, acesta îi va da desigur un medicament care să neutralizeze otrava. Dacă însă bolnavul va stărui să ţină sticla cu otravă la gură continuând să înghită mai departe licoarea ucigătoare, cum îl mai poate salva medicul?
Mântuirea este cuprinsă hotărâtor şi în faptul că omul păcătos se desparte de păcatul său; de aceea, nu putem spune că un om este salvat, atâta vreme cât el continuă a iubi păcatul şi a trăi mai departe în el. Un om nu poate fi albit dar să rămână în acelaşi timp şi negru; al fel nu poate fi un mântuit, totuşi să rămână un iubitor de rele. Un beţiv va fi mântuit prin credinţa în Cristos, astfel va fi salvat de la beţie. Dar dacă el va continua să se îmbete, înseamnă că tot nu este izbăvit, eliberat de păcatul său, şi că nu a crezut cu adevărat în Cristos. Un mincinos poate fi mântuit prin credinţă, din falsitatea trăirii sale, dar atunci el încetează de a mai minţi şi se străduieşte realmente să spună mereu adevărul. Ori care în jurul lui poate să observe de asemeni, dacă omul poate fi mântuit de minciunile sale, şi totuşi el să continue în felul său vechi de înşelăciune şi neadevăr. Cineva care se află cu altul în vrăjmăşie, va fi eliberat de acest sentiment, atunci când crede în Cristos; însă dacă el persistă în cultivarea sentimentului de ură, atunci devine clar că tot nu este mântuit de ura sa, şi la fel de clar că el nu a crezut sincer în Cristos.
Marea lucrare constă în faptul de a fi eliberat de gustul pentru păcat. Acesta este efectul cel mai sigur al încrederii în Mântuitorul - însă când acest efect nu este dorit ci este refuzat, orice discuţie despre încrederea în Mântuitorul pentru mântuire, devine o vorbă goală. Să presupunem că cineva se duce la un birou de voiaj, şi se interesează cum poate face o călătorie. I se spune că zilnic pleacă un tren sau avion - deci poate să-i ia pentru destinaţia dorită. Însă aş vrea să rămân şi acasă, ca să mă ocup de afacerile mele, în timpul călătoriei spune clientul. Atunci, desigur că funcţionarul de la agenţia de voiaj îi va spune omului să-şi vadă mai departe de trebuirile lui şi să nu mai încurce oamenii cu asemenea năzbâtii. A te preface, şi a susţine că te încrezi pe deplin în Cristos, pentru că El te-a eliberat de păcat, în timp ce eşti hotărât să stăruieşti în păcate, înseamnă să-ţi baţi joc de Cristos. Să evităm ca să ne facem vinovaţi de o asemenea hulire a Domnului. Să nu ne închipuim acuma că Isus cel sfânt, e gata să fie ocrotitorul păcatelor noastre - adică noi să le facem şi El să le patroneze.
Ni s-a întâmplat poate să vedem cândva un pom, acoperit în întregime de vâsc - această plantă frumoasă, dar care sufocă pomul, îi suge seva din el şi-l ucide. Poate fi salvat pomul acesta? Grădinarul o crede - vrea să facă tot ce poate în acest scop. Dar mai înainte de a începe să folosească cuţitul, securea sau alt instrument necesar, i se spune că nu are voie să taie vâscul, fiind un frumos ca ornament. Atunci grădinarului nu-i rămâne decât să spună: Este cu neputinţă să mai salvăm pomul. Vâscul este acela care ucide copacul, şi dacă vrem să salvăm copacul, atunci nu putem salva şi vâscul. Nu-i aceasta un raţionament sănătos? Fireşte că da. Nu-i vom încredinţa salvarea copacului acestui grădinar, atâta timp cât nu-i acordăm şi încrederea de a tăia tot ce este ucigător pentru copac. Dacă păcătosul vrea să trăiască mai departe în păcatele lui, va termina sufocat în ele. Dacă însă este gata şi vrea cu toată hotărârea să fie eliberat de păcatele sale, Cristos îl poate elibera şi vrea să-l salveze, dacă se lasă cu totul grijii Sale.
Dar, poate careva spune: dacă renunţ la păcatul care l-am îndrăgit, pot suferi o mare pagubă în afacerile mele, mi-ar ruina ori ce perspectivă şi năzuinţele mele de viitor, mi-ar micşora prestigiul meu! În cazul ăsta este mai bine să intrăm în viaţă cu perspective mai reduse, decât a păstra mai departe nişte speranţe înşelătoare. Mai bine să fii un sfânt şchiop, decât un păcătos care joacă pe amândouă picioare. Mai bine să te afli în ultimele rânduri ale oastei lui Cristos, decât în fruntea luptătorilor sub porunca Satanei. Dacă-L câştigi pe Cristos, puţin importă ce pierzi din această cauză. Nu există cale de mijloc. Cine se întreabă dacă trebuie să fie cinstit sau nu, înseamnă că a şi alunecat de la linia cea dreaptă. Dacă vrem să renunţăm la orice cale rea, atunci Cristos ne va face în stare s-o realizăm. Harul Său schimbă orientarea dorinţelor noastre. De fapt, inima ne este înnoită. De aceea, să ne încredem Lui, pentru că El ne va întări să biruim ispitele care ni se pun în cale, şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu zi de zi.
Cristos a putut face ca cel paralizat să-şi ia patul şi să umble. El ne va face în stare să biruim deprinderea rea care ne mai stăpâneşte. El va izgoni chiar şi pe diavolul din noi. Puterea Lui de curăţire şi sfinţire este nemărginită. Şi în momentul când suntem dispuşi să ne însănătoşim, înseamnă că cea mai mare greutate este şi ca dată la-o parte. Domnul nostru, care ne-a pus voinţa pe calea Sa cea bună şi sfântă, poate face rânduială şi în toate celelalte însuşiri ale noastre, şi le poate anima pentru slava Sa cea veşnică. Noi n-am dori câtuşi de puţin să renunţăm la păcatele noastre, dacă El nu ne-ar fi îndrumat în mod tainic, în această direcţie. Deci, dacă începem să ne încredem Lui, e lămurit că El a început în noi o lucrare bună; să fim deci siguri, că tot El o va şi desăvârşi, ducând-o la bun sfârşit. Amin!
ÎNTREBĂRI INUTILE
În zilele noastre, întâlnim foarte rar o credinţă creştină simplă, cum au copii în părinţii lor. Mult mai des întâlnim la oameni obişnuinţa de a nu crede în nimic, de a pune totul la îndoială. Ar părea destul de ciudat, ca oamenii să ridice piedici de tot felul în calea mântuirii lor personale. Dacă un om ar fi de exemplu osândit la moarte, şi ar avea o mică şansă de graţiere, probabil că nu şi-ar stoarce mintea să nesocotească motive pentru a fi refuzat, ci s-ar agăţa de speranţa de a fi graţiat. Un om gata să se înece, s-ar agăţa şi de un pai. A aduna dovezi şi argumente împotriva propriei tale speranţe, înseamnă a face la fel ca omul nechibzuit, care, aşezat pe craca unui pom, şi-ar tăia-o singur de sub el, ca să cadă la pământ. Totuşi, se pare că mulţi oameni sunt înclinaţi să procedeze la fel, spre propria lor pierzare. Ei răsfoiesc Biblia, căutând texte care ar fi ameninţătoare pentru ei - când au terminat cu asta, aleargă la raţiune, la filozofie sau pură lipsă de credinţă, pentru a-şi închide singuri uşa în faţa lor. Desigur, aceasta este o preocupare nenorocită pentru un om chibzuit. Mulţi oameni care totuşi nu se pot cu totul sustrage credinţei, încearcă în zilele noastre să se împotrivească propriei lor conştiinţe, incomodă şi chinuitoare, punând la îndoială marile adevăruri ale revelaţiei Sfintelor Scripturi. Natural, în Biblie sunt cuprinse şi mari taine divine - cum ar putea să se exprime Dumnezeu atât de infinit în toate, încât gândurile Sale să fie cuprinse toate de mintea limitată a omului trecător pe pământ? Însă este foarte nechibzuit să te opreşti la aceste lucruri adânci şi tainice, dând la o parte în acelaşi timp adevărurile simple şi mântuirea de suflet. Asta aminteşte pe cei doi oameni de ştiinţă, care discutau foarte pasionaţi într-un restaurant, despre fenomenul nutriţiei - dar până la urmă se sculară amândoi de la masă flămânzi - în timp ce un cetăţean care şedea la o masă vecină, nu-şi punea asemenea întrebări ştiinţifice, în schimb mânuia cu mult spor furculiţa, apoi îşi văzu de drum, satisfăcut.
Mii de suflete se bucură de Dumnezeu, pentru că au primit Evanghelia în mod simplu, fără să-şi pună probleme, în timp ce alţii, care se pricep minunat să vadă sau să născocească mereu noi greutăţi, încă nu pot căpăta siguranţa plină de mângâiere a mântuirii. Într-adevăr sunt mulţi oameni foarte cinstiţi, care par hotărâţi să nu vină la Cristos, până nu vor pricepe, cum se poate împăca învăţătura despre libera alegere, cu chemarea în toată libertatea a Evangheliei. La fel ne-am putea tot aşa de bine hotărî să nu atingem măcar o îmbucătură de mâncare, până nu ni se explică în aşa fel ca să înţelegem clar, cum Dumnezeu ne ţine în viaţă - dar totuşi că trebuie să mâncăm ca să putem trăi. Adevărul este că cei mai mulţi dintre noi, ştiu prea bine că nevoia esenţială nu este să fim foarte luminaţi la cap - ci ne lipseşte adevărul în inima noastră - ne trebuie doar har, pentru ca să fim în stare de a ne lepăda de păcat, să căutăm împăcarea mântuirii prin Cristos.
Aici e locul, unui avertisment, în ce priveşte căutarea de cusururi sau criticarea Cuvântului lui Dumnezeu: Nici o altă deprindere nu poate fi mai păgubitoare şi ruinătoare pentru un suflet omenesc, ca criticarea cu orice preţ a Bibliei. Este o cutezanţă prostească să-L critici pe Creatorul, vrând să-L corectezi. Printr-o asemenea atitudine, inima omului se împietreşte tot mai mult. Cel care la citirea Bibliei, o disecă şi o ciopârţeşte după gustul lui, va pierde curând orice credinţă. Orgoliul omenesc, de a critica Cuvântul dat de Dumnezeu, nimiceşte orice simţământ bun faţă de Dumnezeu. Pentru că omului îi vine foarte greu să mai scoată mângâiere din textele Bibliei, pe care le-a tratat cu dispreţ, sau pe care le-a dat la-o parte, ca nefiind vrednice de atenţiunea sa. Dar la nevoie, fântânile de speranţă, pe care omul le-a astupat cu bolovani, nu-i mai dau apa speranţei pentru potolirea setei sale. Să ne ferim, ca dispreţuind un cuvânt al Scripturii, să alungăm pe singurul nostru prieten, care ne-ar putea ajuta în ceasul spaimei şi strâmtorării.
Să nu ne distrugem propriile noastre bunuri, prin critica noastră că mâine poate vom avea nevoie de acele făgăduinţe, cari ni se par azi inutile. Iar acele părţi din Sfânta Scriptură, care sunt mai mult atacate de către cei necredincioşi, se vor dovedi esenţiale pentru viaţa noastră. De aceea, să păzim ca lumina ochilor comoara nepreţuită a Bibliei şi să nu renunţăm nici măcar la un singur rând din cuprinsul ei. Dumnezeu nu şi-a bătut joc de noi, acordându-ne o mântuire, pe care noi n-am putea-o pricepe. Crede şi vei trăi: este o poruncă pe care o poate în7elege şi un copilaş. Să pironim de crucea lui Cristos, tot ce ne-ar mai putea ţine departe de El. Doar mii şi mii de oameni, cinstiţi, raţionali, cu reuşită în viaţă, îşi încredinţează tot ce au lui Cristos. Atunci, omul începe o altă viaţă, va fi eliberat de teamă, va face experienţa dragostei divine desăvârşite, care izgoneşte orice fel de teamă. De ce să n-o facem, fiecare dintre noi, fără întârziere?
Un lucrător dintr-o măcelărie, într-un oraş din Europa, primi o scrisoare prin care era înştiinţat că a moştenit o importantă sumă de bani, lăsată moştenire de o rudă a sa din America. Omul se pregătea tocmai să taie un porc. După ce citi scrisoarea, îşi dezbrăcă şorţul murdar de sânge, şi renunţă să mai taie porcul. Părăsi măcelăria, pregătindu-se de plecare peste ocean. Să-l criticăm pentru ce a făcut? Sau credem că ar fi făcut mai bine să rămână la tăiatul vitelor? Iată aici, efectul credinţei! Măcelarul a crezut ceea ce i s-a comunicat, şi a procedat ca atare era un om înţelept.
Dumnezeu a trimis oamenilor mesajul Său, care ie aduce vestea cea bună despre mântuire. Când un om crede că vestea cea bună este adevărată, atunci primeşte binecuvântarea ce i se vesteşte şi se grăbeşte să intre în posesiunea ei. Dacă crede cu adevărat, va primi imediat pe Cristos, cu tot ceea ce El îi dăruieşte - va părăsi căile rele şi va păşi pe calea cea bună spre cetatea cerească, unde va avea să guste din plin toate binecuvântările. Se va bucura prin Cristos, care-l poate elibera cu adevărat, aşa cum afirmă Evanghelia după Ioan, cap. 8 vers. 36: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” Amin!
FĂRĂ CREDINŢĂ NU EXISTĂ PACE SUFLETEASCĂ ŞI MÂNTUIRE
Mesajul de astăzi este plin de exemple şi imagini din viaţa de toate zilele, din care se pot trage concluzii fundamentale în viaţa noastră. Să presupunem că nu există un alt mod pentru un om, ca să-şi menţină forţele, decât hrănindu-se zilnic. Dacă ne spunem: Nu voi mai mânca, căci dispreţuiesc acest mod, de a depinde de digerarea materiei - vom pieri curând. Putem fi siguri, că nici clima, nici mişcarea membrelor noastre, nu sunt suficiente ca să ne întreţină viaţa, fără hrana corespunzătoare. Ne putem atunci plânge de soarta noastră aspră, că trebuie să pierim pentru că nu credem în necesitatea alimentaţiei? Sau suntem mai degrabă victimele nechibzuinţei noastre? Tot aşa este şi cu credinţa, cum a răspuns Pavel şi Sila temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16:31).
Un exemplu, dintr-acelaşi domeniu: Un om însetat stă înaintea unui izvor. Nu - spune el - nu voi atinge nici o picătură de apă, câtă vreme sunt încă în viaţă. Poate că-mi pot potoli setea în alt mod. I se poate răspunde: Trebuie să bei apă, căci altfel vei pieri. El ripostează: E prea crud să mi se spună aşa ceva. Desigur că omul n-are dreptate. Pentru că setea lui este consecinţa inevitabilă. tocmai a desconsiderării unei legi a naturii omeneşti. La fel este cu calea mântuirii şi a păcii sufleteşti - trebuie să păşeşti pe această cale şi să te încrezi Domnului Isus. Alt aspect al lucrurilor: Un om se află pe mare - în faţa lui este întinsă o hartă maritimă - cercetând această hartă, omul poate ajunge la ţinta călătoriei sale, utilizând şi o busolă. Deasupra lui, printre nori, se vede steaua polară, care indică Nordul pe busola sa. Nu - spune călătorul nu vreau să am de-a face cu stelele. Nu cred nici în Polul Nord, nici în Polul Sud. Nu voi da nici o atenţie acestui mic ac al busolei, care este un ac, ca oricare altul. Nu cred nici în harta maritimă, şi nu vreau să am nimic de-a face cu ea. Navigaţia pe mare este o invenţie a oamenilor, numai ca să câştige bani, nu vreau să mă iau după asemenea înşelătorii. Ca urmare a acestei atitudini, omul nu va ajunge niciodată în portul pe care şi la luat ca punct de destinaţie. El va exclama: E aspră - foarte aspră soarta mea! Putem fi oare de acord cu acest om?
Sau, unii oameni spun: Nu vreau să citesc Scriptura. Nu vreau să dau urmare afirmaţiilor voastre despre Cristos. Nu cred în asemenea lucruri. Acestora, Cristos le spune: „Cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu 16:16) Asemenea oameni susţin că nu vor să aibă de-a face cu Cristos, nici cu sângele vărsat de El - dispreţuiesc orice credinţă. Numai că acestor oameni le va fi foarte greu să nesocotească aceste realităţi prin dispreţul lor sarcastic, atunci când se vor afla în pragul morţii, când îi va trece sudorile morţii şi inima lor va bate din ce în ce mai slab. Atunci, aceşti oameni vor constata că duminicile şi serviciile divine, cu studierea acestei cărţi vechi care este Biblia, constituie ceva mai de preţ decât şi-au putut închipui vreodată, atunci abia se vor minuna de faptul că au fost atât de nechibzuiţi, încât au neglijat şi desconsiderat acest mijloc minunat al harului divin. Cât de mare le va fi jalea, că L-au aruncat pe Cristos, în faţa preocupărilor zilnice! Pe Cristos, care este acea stea polară a vieţii omeneşti, singura care poate călăuzi pe călător în portul odihnei sufleteşti şi al fericirii veşnice!
Să ne întrebăm, unde locuim. Poate peste un râu şi suntem nevoit zilnic să trecem peste un pod, ca să ajungem acasă. Dar dacă suntem atât de nechibzuiţi, încât nu credem nici în utilitatea podului, nici în existenţa apei, spunem, pur şi simplu: Nu vreau să trec peste nici un pod şi nici să mă urc în vreo barcă. Nici nu cred că există râu!. Şi pornind spre casă, ajungem la podul cu pricina, dar nu vrem să-l trecem. Colo este o barcă, dar nici în ea nu vrem să ne urcăm. Înaintea noastră se întinde râul, dar ne-am pus în cap să nu-l trecem prin nici unul din mijloacele care ne stau la îndemână. Şi explodăm cu amărăciune: Ce soartă tristă am, că nu pot ajunge acasă! Bineînţeles, că aici este ceva care a zdruncinat judecata, căci nu-i vorba de o soartă aspră, dacă s-ar judeca cum trebuie.
Când un om nu vrea să facă ceea ce este absolut necesar pentru atingerea unul anumit scop, cum se mai poate aştepta oare să-şi atingă ţinta? Dacă ai înghiţit o otravă şi medicul îţi spune: la repede acest medicament, că altfel mori - îţi garantez că otrava va fi neutralizată! Dar, tu îi răspunzi: Nu, doctore! Nu cred în medicamente. Lucrurile trebuie să-şi uşureze cursul lor firesc - nu vreau să am de-a face cu medicamentul. De fapt, nici nu cred să existe vreun leac împotriva otrăvii pe care am luat-o, mi-e absolut egal dacă există sau nu un asemenea medicament contra otrăvii. Desigur că omul va pieri în suferinţe când i se va face autopsia, rezultatul ei va arăta: Şi-a meritat moartea!
La fel se întâmplă cu sufletul multor oameni. După ce au ascultat Evanghelia lui Cristos, au spus: Sunt prea cult ca să mă ocup cu asemenea idei de modă veche, cum este ispăşirea păcatelor, şi altele de acest fel. Sentinţa acestor oameni, o rosteşte la un moment dat, propria lor conştiinţă. Aşa glăsuieşte Biblia: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” (Osea 13:9) E de dorit, ca tot mai puţini dintre oameni, să se găsească într-o asemenea situaţie tragică - fără scăpare, dacă se trezesc prea târziu. Amin!
CUVÂNT ADRESAT CELOR CE AU DEVENIT CREDINCIOŞI
Dacă am început să ne încredem Domnului, să ne încredem lui pe deplin. Credinţa să străbată întreaga viaţă! Să ne încredem Domnului, nu numai în cele spirituale - ci totdeauna, pentru orice, pentru viaţa trecătoare cât şi pentru veşnicia noastră, pentru trupul ca Şi pentru sufletul nostru! Domnul vrea şi poate să ne ducă El orice sforţare şi povară, pe care I-o pune credinţa noastră. Cele mai grele poveri, sunt uşoare pentru puterea Lui - cele mai întunecate taine ale noastre, sunt foarte clare pentru înţelepciunea Sa.
Să ne sprijinim pe El cât putem, cu întreaga noastră povară pe puternicul Dumnezeu. Să lăsăm şi viitorul în grija Domnului, care trăieşte de-a pururea, acelaşi fără să se schimbe vreodată! În ce priveşte trecutul nostru, el se află deja în mâna Mântuitorului nostru - nu vom mai fi osândiţi din pricina asta, ori care ar fi fost acest trecut, căci Domnul a aruncat nelegiuirile noastre în fundul mării. Dacă credem cu adevărat în Cristos, am şi trecut de la moarte la viaţă şi suntem mântuiţi.
Iată o imagine sugestivă de la sfârşitul secolului trecut, când în unele colonii mai exista sclavia. O europeană bogată s-a urcat la bordul unui vapor care o ducea spre Europa, însoţită de o negresă bătrână, sclava ei. Europeana spuse răzând căpitanului vasului: Presupun că atunci când ajungem în Europa cu mătuşa Cloe, ea va fi o cetăţeană liberă! Stimată doamnă - răspunse căpitanul - ea este chiar de pe acum liberă. În momentul în care sclava s-a urcat pe bordul unui vapor european, era liberă - de aceea, auzind aşa ceva, n-a mai părăsit acel vas - foarte natural ca reacţiune. Nu era numai nădejdea libertăţii care s-o facă îndrăzneaţă, ci însăşi libertatea de care se bucura deja. Tot aşa şi noi - nu mai e vorba de o nădejde, ci de afirmaţia Evangheliei: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică.” (Ioan 3:36) Să începem să ne bucurăm de Cuvântul Sfânt, cum se cuvine.
Adevărata mântuire este ca o schimbare temeinică a inimii într-un mod radical, care schimbă şi gusturile şi dorinţele noastre. Este o schimbare prin Duhul Sfânt, durabilă, căci lucrarea Domnului nu este de mântuială. Să ne încredem în Domnul pentru că ne poate păzi să cădem, ori cât de grea ar fi încercarea, afirmă Scriptura: „Du-te, şi facăţi-se după credinţa ta.” (Matei 8:13) Ce minunat ar fi dacă ne-am încrede în Cristos, în toate suferinţele noastre! În viaţă vom avea parte de întristări; să învăţăm prin credinţă, că toate ne prind bine, şi apoi să ne supunem voii lui Dumnezeu.
Să observăm, dacă avem ocazia, când se tund oile. Dacă oaia stă liniştită, foarfecele nu-i va face rău; dacă se împotriveşte sau numai tremură, o să fie înţepată. Să ne supunem şi noi voinţei lui Dumnezeu şi atunci suferinţa îşi va pierde efectul dureros. Încăpăţânarea şi nemulţumirea noastră ne pricinuiesc de sute de ori mai multă durere, decât însăşi suferinţele noastre. Să ne încredem în Cristos, rămânând liniştiţi, convinşi că voinţa divină e mult mai bună decât voinţa noastră - de aceea să ne supunem Lui nu silit, ci din toată inima.
Să ne încredem în Cristos şi cu privire la sfinţirea noastră. Unii cred că El nu l-ar putea sfinţi în întregime, pe deplin, atât sufletul cât şi trupul. De aceea, aceşti oameni comit în mod conştient anumite păcate în viaţa lor personală, socotind că pentru aceste păcate n-ar exista nici un fel de ajutor; în felul acesta par să plătească un tribut diavolului cât trăiesc. Să nu ne aplecăm grumazul sub sclavia nici unui păcat, luptându-ne mereu ca să fim liberi. Fie că este vorba de mânie, de necredinţă, de lenevie sau orice altă formă a păcatului, suntem în stare, prin harul lui Dumnezeu, să izgonim tot ce este lepădat în faţa lui. Nu există nici un fel de virtute imposibilă, pentru acela care crede cu adevărat în Cristos, ca Mântuitorul său, şi nici un fel de păcat nu trebuie să-I mai înfrângă. De fapt Biblia afirmă: „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci supt har” (Romani 6:14).
Să credem cu toată convingerea în bucuria în Domnul şi în asemănarea noastră cu Cristos, şi mergem înainte ca să luăm în stăpânire aceste bunuri preţioase; căci aşa cum vom crede în ele, aşa se vor împlini. Mai spune Biblia: „Toate sunt cu putinţă, aceluia care crede!” (Marcu 9:23) Chiar cel mai mare dintre păcătoşi, poate fi sfinţit în aşa măsură, încât s-o ia înaintea celui mai mare sfânt. El trăieşte mult de pe acum în bucuria cerului. Acela care crede în Cristos va fi împreună cu El, acolo unde se află El. li va fi capul încoronat cu o cunună; ochii săi vor vedea pe Domnul în toată frumuseţea slavei Sale; urechile lui îi vor asculta glasul scump; sufletul său va fi în slavă, iar trupu-i sărman va învia din morţi unindu-se cu sufletul desăvârşit, pentru totdeauna.
Dar, careva poate să exclame: Încă nu am ajuns acolo! Nu, însă această credinţă ne poate umple de bucurie în perspectiva fericirii, întărindu-ne pe această cale. Credinţa în Cristos ne ţine cu amândouă picioarele pe stâncă, nu cu unul pe nisip. În viaţa aceasta de muritori, să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, numai în El. Acesta este felul cel mai bun de trăire. Atâţia dintre noi o ştim din experienţă. Mâna lui Dumnezeu este puternică, braţul Său este imens de cuprinzător, ca să ne putem sprijini pe El. Nu-i lipsit de interes să cunoaştem ceva din experienţa unui vechi lucrător pe ogorul lui Dumnezeu. El era om cu frica lui Dumnezeu, mai mult decât alţii, şi era bine îndrumat de Duhul lui Dumnezeu. Să ascultăm cum descrie el credinţa: Era o iarnă tare friguroasă, nu aveam de lucru, şi-mi lipsea şi pâinea de toate zilele. Copiii îmi plângeau de foame şi de frig. Zăpada era mare şi drumul ce-l aveam de făcut era prin întuneric. Un vecin mi-a spus că pot lua de la el ceva lemne dacă am nevoie; de aceea m-am gândit că un foc bun în casă îi va încălzi pe bieţii mei copii; mi-am luat deci toporul, şi am plecat să tai ceva lemne. Erau într-o groapă adâncă înzăpezită, n-aş putea să-mi dau seama cât era de mare. În timp ce tăiam un copac, securea mi-a alunecat din mână şi s-a dus în adâncul zăpezii, fără nădejdea de a o mai găsi. Rămăsesem nehotărât, locului - nemâncat, înfrigurat, cu securea pierdută, ceva parcă îmi spunea: Omule, te poţi încrede şi acum în Dumnezeu? Şi tot sufletul meu părea să răspundă: Da, mă pot încrede! Şi Dumnezeu nu m-a lăsat de ruşine m-a scos până la urmă din încurcătură.
Aceasta este adevărata credinţă - aceea care se încrede în Cristos şi atunci când se pierde securea. Este credinţa care rămâne intactă şi atunci când toate aparenţele sunt împotrivă; este credinţa care dă fericire fiind cu Dumnezeu şi când toţi oamenii îţi întorc spatele. O! de ar avea cât mai mulţi oameni această credinţă preţioasă! Credinţă veritabilă, această credinţă care onorează pe Dumnezeu şi pe care şi Dumnezeu o onorează la rândul lui! Dreptatea şi adevărul divin, merită o asemenea credinţă. Dragostea Domnului pretinde o asemenea credinţă de la noi; îndurarea Lui nemărginită ne obligă s-o avem. Ferice de acela care are o astfel de credinţă! Pe el îl iubeşte Domnul; şi lumea trebuie s-o ştie.
De fapt, credinţa cea mai bună este credinţa de fiecare zi - care are de-a face cu pâinea cea de toate zilele, şi toate problemele vieţii, mari sau mărunte.
Credinţa ne mai ajută şi ca să folosim lumea aceasta, fără să abuzăm de ea. Ea ne este necesară la munca noastră grea şi obligaţiile noastre zilnice - în gospodărie sau atelier, birou, şcoală, laborator, de-a lungul anului întreg. Încrederea în Dumnezeul cel viu este aurul din care se prelucrează curajul eroic. Persistenţa ca şi lucrarea de a face binele aproapelui nostru, este unul din acele câmpuri, în care credinţa nu plantează flori, ci grâul curat al recoltei sale. Să muncim neobosiţi, chiar în condiţiuni grele, pentru a ne întreţine cu curaj o familie numeroasă, chiar cu mijloace reduse, să suportăm greutăţile cu răbdare - toate acestea sunt fapte de vitejie, prin care Dumnezeu este proslăvit de către simplul urmaş al marii Sale adunări de credincioşi loiali.
Fără să năzuim a fi oameni mari şi importanţi, să năzuim în schimb cu vrednicie, după sfinţire. Să ne încredem în ajutorul Dumnezeului nostru, căruia aparţinem şi pe care Îl slujim. Să încredinţăm Dumnezeului nostru, atât treburile noastre zilnice, cât şi problemele mântuirii sufletului nostru. Să ne ocupăm de bunurile noastre materiale, în viaţa de toate zilele - dar atât de mult şi din punct de vedere spiritual şi în ce priveşte nădejdea noastră către cer. Cristos a devenit fratele nostru şi Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru în ceasurile de greutăţi şi suferinţe.
Avem un Dumnezeu de care ne putem oricând apropia; El ne ascultă, El se îndură de noi, El ne ajută! Să ne încredem în El neîncetat, cu hotărâre, fără să ne facem alte griji. Dacă până acum am rămas tremurând în lumea necredinţei, Duhul Sfânt să ne ajute ca să facem acum acel pas mare, hotărâtor, şi să spunem odată şi pentru totdeauna:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24)
Cu Domnul meu pe drum
Palmă cu palmă, plin de vânătăi,
M-am căţărat pe munte,
În focul dragostei dintâi.
Dar nu prea sus,
O stâncă mi-a răsărit în cale,
Şi mi-a grăit: Nu se mai poate!
Întoarce-te la vale!
Forma şi vorba ei, erau duşmănoase,
La fel culoarea neagră, ca de scrum.
Tu Doamne! tot pe-aici ai mers?
Pe-acelaşi drum?
N-am căpătat răspuns, dar am simţit
Că tu m-ai auzit.
Neputincios priveam la vale, şi la deal.
Voiam s-ajung la tine: al meu creştin ideal.
Atunci ai vorbit soarelui
Şi el mi-a spus în şoaptă:
Copile! Curând se face noapte!
Şi-am înţeles pieirea,
Că pot rămâne-n moarte.
În grabă funia credinţei,
Am desfăşurat-o lung.
Şi stânca vrăjmaşe a gemut prelung.
Cu un capăt al credinţei
Mijlocul l-am încins,
Al doilea capăt l-am aruncat spre Tine,
Îţi mulţumesc că tu l-ai prins,
Că Tu mă tragi spre tine Doamne,
Spre înălţimi de neînvins.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Un barbat orb sedea in fata casei si citea din biblia sa pentru orbi. Semnele citate cu ajutorul degetelor le rostea cu jumatate de glas...
-
"Era odata un tibetan care plecase de unul singur spre o manastire ridicata în varf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere ... -
La versetele doi si trei din capitolul 5 a primei sale epistole catre Tesaloniceni apostolul Pavel scrie: „Pentru că voi înşivă ştiţi foar...
-
Florian Guler Întâlnirea cu Dumnezeu este o “Luptă cu Îngerul” asemeni lui Iacov, aceasta luptă – Întâlnire îți schimbă numele, mersul și ...
-
Am crescut cu un tata agresiv care ne batea de multe ori fara sa cantareasca vina si in functie de ea sa fim pedepsiti. Eram al treilea cop...
-
Maimuta ofensata Odata, o maimuta din evul anecdotic, Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic A zis: ATENTIE! Sunt fo...
-
Ati simtit vreo data ca sufletul va este prins ca intr-o minghina si cineva il tot strange cate un pic, cate un pic, simtind ca ti se taie... -
*************************************************** Un instructor de psihologie a terminat o prelegere pe tema sănătăţii mintale şi a dat o...
